Concediați din vorbe, fără salarii, fără documente oficiale și fără explicații. Așa au decurs lucrurile pentru zeci de angajați ai Ateliere Creative Technologies, o companie tech care a băgat capul în nisip fără nicio urmă de responsabilitate față de acești oameni.
Să ne imaginăm că șeful tău intră în birou și spune „Avem o problemă. Mă poate ajuta cineva?” versus „Ioana, ia rezolvă problema asta până diseară.” Prima situație îți activează instinctul de salvator, a doua te face să te retragi. Diferența nu e doar psihologică. În primul caz, în care deja te vezi eroul echipei, creierul tău produce oxitocină, hormonul care transformă stresul în colaborare.
După nouă luni în care ITM București a tăcut, în ciuda întrebărilor și semnalelor repetate despre decesul Alexandrei Anghel în sediul companiei MDPI, apar primele semne că vocile care cer răspunsuri încep să fie auzite.
Siguranța psihologică la muncă. Sună fancy, nu? Daca ar fi să îl definim minimalist, e fix despre acel sentiment că poți fi tu, fără frică, fără să-ți înghiți ideile, fără să te temi că o dai de gard și cineva o să te pună la colț.
La nouă luni de la moartea Alexandrei Anghel în sediul MDPI București, ancheta statului român rămâne un simulacru birocratic, în care victimele devin statistici, responsabilii scapă nepedepsiți, iar adevărul este îngropat sub nepăsare și eschivă instituțională.
ITM Caraș-Severin, instituția care ar trebui să apere drepturile angajaților, a fost acaparată de interese politice, numiri abuzive și lipsă totală de profesionalism, o reflectare clară a problemelor care macină întreaga Inspecție a Muncii din România.
Cu cât te concentrezi mai tare, cu atât înveți mai puțin – dacă nu știi CÂND să te oprești. Vei învăța cum acetilcolina te ajută să conectezi idei noi și de ce oboseala mentală e semn că ai nevoie de pauză, nu de cafea.
În cazul morții Alexandrei Anghel la biroul MDPI, ITM București și INML pasează responsabilitatea una către cealaltă.
