România vorbește mult despre diaspora în cifre: câți români au plecat, câți bani trimit acasă, câți s-ar putea întoarce. Vorbim însă mult mai puțin despre costul uman al vieții între două lumi și două „acasă”. La Bruxelles, într-o sală de obicei plină ochi de politicieni, români de pretutindeni au pus pe masă partea nevăzută a costului: sănătatea mintală a celor care ne lipsesc, fără să fi plecat vreodată de tot.
Sunt locuri în care unii români se grăbesc să ajungă în vacanță și din care alți români nu mai știu cum să se întoarcă acasă. Pentru unii, Belgia, Spania, Italia, Germania sau Franța înseamnă city-break, libertate, drumuri deschise și fotografii frumoase de familie. Pentru alții, aceleași țări înseamnă ani de muncă, copii crescuți la distanță, voci de părinți îmbătrânite prin telefon, vină, oboseală, adaptare forțată și întrebarea care nu dispare nici după zece sau douăzeci de ani: unde mai este, de fapt, acasă?
Despre această prăpastie dintre „acasă” și „afară” s-a vorbit pe 15 iulie, la Parlamentul European, în cadrul evenimentului „Nu ești singur afară”, organizat de Nicu Ștefănuță, vicepreședinte al Parlamentului European. Evenimentul a adus împreună români din diaspora, specialiști în sănătate mintală, voci publice și oameni care au trăit, fiecare în felul lui, experiența plecării, a dorului, a dezrădăcinării și a unei întoarceri care pare imposibilă. Printre vorbitorii invitați s-au numărat Andreea Marin, jurnalistă, activist umanitar și realizatoare TV, Raluca Anton, psiholog și psihoterapeut, Codruța Răbăgel, psihoterapeut acreditat la nivel european, Miguel Gane, scriitor și poet român stabilit în Spania, și Bianca Purcărea, artistă, actriță și creatoare de conținut. Lor li s-au alăturat români din comunitate, ale căror intervenții au dus discuția dincolo de discurs public și au transformat-o într-un schimb real de experiențe despre plecare, dor, apartenență, vină și vindecare.
Pentru prima oară, poate, nu a fost o discuție despre diaspora ca resursă economică. Nici despre diaspora ca bazin electoral. Nici despre diaspora ca „problemă” sau ca masă de oameni buni de invocat la sărbători naționale. A fost, mai degrabă, o simplă seară de dialog și stat la masă cu oamenii pe care statisticile îi numără fără să-i înțeleagă.
„România se golește, îmbătrânește și o mai ia și razna”
În răspunsurile transmise pentru Hacking Work, Nicu Ștefănuță spune că, atunci când vorbim despre costul uman al vieții între cele două lumi, trebuie să ne uităm și la cauze, și la efecte:
„Sunt două tipuri de aspecte aici: cele de cauză și cele de efect. Deși mulți români pleacă din țară preponderent pentru salarii și joburi mai bune, ei se plâng de faptul că statul român i-a dezamăgit, umilit, trădat. Acest sentiment este foarte pervers și avem de-a face cu un fenomen foarte grav, care hrănește inclusiv extremismul în rândul multor diasporeni. Efectele nu sunt doar politice și sociale, ci și personale. Mulți români trăiesc adevărate drame individuale sau de familie, fiind separați de cultura, familia și locurile natale. România se golește, îmbătrânește și o mai ia și razna, ca să spunem așa… vorbim despre sănătatea mintală a milioane de români afectată de această migrație din ultimele decenii.”
Este o frază grea, pentru că mută discuția din zona clișeului comod în care „au plecat după bani”, forțați de împrejurări și nevoia unui trai mai bun, în zona unei răni civice mai adânci: oamenii nu pleacă dintr-un loc doar pentru că acolo câștigă puțin. Pleacă și pentru că nu se simt respectați, protejați, reprezentați sau văzuți.
Aceasta este, poate, una dintre cele mai importante concluzii ale evenimentului: migrația nu este doar un fenomen economic, este și un fenomen de sănătate mintală. Când milioane de oameni trăiesc ani întregi cu inima împărțită, când copiii cresc cu părinți absenți, când părinții îmbătrânesc cu copiii departe, când bunicii învață să sune cu video doar pentru ca nepoții să-și vadă mama, când întoarcerea devine uneori mai grea decât plecarea, nu se mai pot aduce în discuție doar avantajele mobilității europene. Această migrație a venit cu o transformare profundă a familiilor, comunităților și identității românești.
Nu suntem făcuți din euro. Suntem făcuți din sentimente.
În deschiderea evenimentului, Nicu Ștefănuță a spus o frază care ar putea sta pe coperta oricărei discuții serioase despre diaspora: „Noi nu suntem făcuți din euro, deși poate mulți am plecat căutând o viață mai bună. Suntem făcuți din sentimente.” E o frază necesară, în contextul în care România a învățat să vorbească despre românii plecați aproape contabil: Câți au plecat. Câți lucrează. Câți trimit bani acasă. Câte miliarde intră anual în țară. Câți ar putea reveni. Câți votează. Câți lipsesc din forța noastră de muncă.
Mult mai rar întrebăm însă ce s-a întâmplat cu ei după ce au plecat. Sau, poate, oricare din astea: Cine i-a ajutat să înțeleagă sistemul unei țări noi? Cine le-a explicat drepturile pe care le au? Cine le-a spus unde să ceară ajutor? Cine știe câte zile nu au mâncat acolo? Cine i-a ascultat când nu mai puteau? Cine a îmbărbătat mamele care muncesc în casele altora și nu-și cresc propriii copii? Cine a observat bărbații care nu (se) plâng niciodată, dar a căror vioiciune s-a stins între schimburi, rate, chirii și banii trimiși acasă? Cine a văzut copiii care s-au întors în România fără să mai știe exact cine sunt? Cine i-a văzut pe cei care au rămas și au învățat să reproșeze plecarea ca pe o trădare?
La Bruxelles, aceste întrebări au fost rostite cu forța cu care merită. Chiar Nicu Ștefănuță a pornit seara de la oamenii pe care i-a întâlnit personal: lucrători în măcelării, îngrijitoare, șoferi de camion, constructori, români operați în Belgia. Oameni care nu mai pot pune întoarcerea în țară pe masă pentru că depind de sistemul de sănătate de acolo, familii care nu se mai pot întoarce pentru că au copii cu dizabilități și nu găsesc în România un sistem de sprijin în care să aibă încredere, femei care nu îndrăznesc să iasă din relații dificile de teamă să nu-și piardă copiii.
O mulțime de vieți pe care cuvântul „diaspora” le ascunde atât de ușor sub aceeași etichetă.
Când mintea e cea care doare, încă ne purtăm ca și cum ar fi rușinos să cerem ajutor
Una dintre ideile puternice ale serii a fost diferența dintre suferința vizibilă și suferința invizibilă.
„Durerea poate intra oriunde, în case frumoase, în birouri importante, în familii iubitoare, în vieți care par perfecte. Și poate tocmai acesta e pericolul, că de afară nu se vede. Dacă îți rupi mâna, oamenii văd ghipsul. Dacă te doare spatele, mergi la medic. Dacă ai o problemă cu inima, nu spui: mi-e rușine să cer ajutor. Dar când mintea ne joacă feste, când ne doare sufletul, când anxietatea ne strânge pieptul, când depresia ne ia lumina din priviri, încă prea mulți oameni simt că trebuie să ascundă asta.”, a concluzionat Andreea Marin.
Asta contează enorm pentru diaspora, unde presiunea de a părea bine este adesea dublă. Trebuie să pari bine în fața celor din țara în care ai ajuns, ca să dovedești că-ți meriți locul acolo. Și trebuie să pari bine și pentru cei de acasă, ca să nu creadă că ai plecat degeaba. Iar între aceste două lumi, mulți oameni rămân fără niciun loc sigur în care să se poată opri și să spună adevărul, atunci când simt că nu sunt bine.
Locul de muncă poate fi primul loc al integrării. Dar nu poate repara singur traumele plecării.
Una dintre întrebările adresate lui Nicu Ștefănuță a pornit de la o realitate importantă: pentru foarte mulți români, prima experiență de apartenență într-o țară nouă nu începe în comunitate, ci la muncă. La muncă înveți limba reală, la muncă afli ce ai voie, ce nu ai voie, cât valorează timpul tău, cum ești privit, cum ești tratat, dacă ești văzut ca un coleg sau ca un „străin care-a venit să ne ia joburile”. La muncă poți să capeți încredere sau să te simți, ani întregi, cel mult tolerat.
Însă Nicu Ștefănuță atrage atenția că integrarea la muncă nu poate fi separată de bagajul cu care oamenii pleacă.
„Angajatorii au responsabilități, desigur, iar UE încearcă să se asigure că ele sunt eficient reglementate și aplicabile, însă mulți dintre conaționalii noștri vin cu un bagaj de traume puternice. Iar ele nu se vindecă la muncă, ci la terapie. Traumele sunt căpătate în societatea și sistemul pe care l-au părăsit, în care nu se mai regăsesc, nu se mai simt reprezentați și nu mai găsesc oportunități de dezvoltare după nevoile proprii.”
Și mai e ceva:
„Diferența dintre un angajat care «se integrează» și unul care se simte mereu «afară» ar putea consta în faptul că primul își maschează mai bine traumele. Apoi sunt aspecte personale care țin de calificarea, aptitudinile și capacitățile fiecăruia de a relaționa. Însă traumele îi urmăresc pe ambii. Atât statul român, cât și UE trebuie să regândească strategia de servicii sociale în care terapia să fie mai accesibilă pentru cetățeni.”
Este un răspuns incomod, dar pe care trebuie să-l auzim. Angajatorii pot ajuta în procesul de integrare, pot construi locuri de muncă mai umane, mai incluzive și mai sigure. Pot să nu exploateze vulnerabilitatea omului nou venit. Pot să-i explice drepturile, regulile, procedurile, și pot contribui la crearea sentimentului de apartenență. Dar nu putem pretinde că locul de muncă repară singur tot ce a stricat sărăcia, umilința instituțională, lipsa de încredere, ruptura de familie sau sentimentul că ai fost împins afară din propria țară, de inegalitate și nevoile distribuite nedrept.
Vina celui plecat și vina celui rămas
O altă temă care a traversat evenimentul a fost vina. Vina că ai plecat. Vina că n-ai reușit să te adaptezi. Vina că nu ești lângă părinți și copii, iar ei îmbătrânesc și cresc fără tine. Vina că te-ai întors și nu mai ești același. Vina că nu te-ai întors. Vina că nici măcar nu vrei. Vina că ai ales altceva decât se așteptau ceilalți de la tine.
Raluca Anton, psiholog și psihoterapeut, a vorbit despre vinovăție ca fiind una dintre emoțiile frecvent întâlnite la cei care pleacă de acasă. Migrația nu rupe doar geografia unei vieți, ci și imaginea pe care omul o avea despre sine. Unii ajung să nu mai aparțină deplin nici lumii din care au plecat, nici lumii în care au ajuns.
Iar această vină nu aparține doar celui care pleacă.
Andreea Marin a adus în discuție și durerea celor rămași. Pentru că, în timp ce unii duc dorul celor de acasă, cei de acasă duc dorul celor plecați. Uneori îl transformă în reproș, alteori în tăcere, alteori în fraze greu de ascultat: „Păi ce ai făcut acolo?”, „Dacă nu ți-a ieșit, vino acasă”, „Rămâi acasă, să aibă cine să-mi dea o cană cu apă la bătrânețe.”
Adevărul este că migrația produce rupturi în ambele direcții. Cel plecat se schimbă, cel rămas se schimbă și el. Țara se schimbă. Iar când omul se întoarce, uneori nu mai găsește nici locul de unde a plecat, nici versiunea lui care a plecat, și intervine remigrația – care poate fi, uneori, mai grea decât migrația. Pentru că niciodată atunci când te întorci n-o faci într-un loc înghețat în timp. Te întorci într-o realitate care a mers mai departe fără tine, în timp ce și tu ai mers mai departe fără ea.
Una dintre intervențiile din public a prins această stare într-o metaforă greu de uitat: identitatea de „altoi”. Omul plecat nu mai devine pe deplin al locului în care ajunge, dar nici nu rămâne neschimbat al locului din care a plecat. Trăiește, de multe ori, cu rădăcini într-o parte și coroană în alta.
Cea mai mare vulnerabilitate: lipsa de informație
Când l-am întrebat care este, astăzi, cea mai mare vulnerabilitate a lucrătorilor români din diaspora, Nicu a răspuns fără niciun ocoliș: lipsa de informație.
„Până la urmă, pe lângă înstrăinarea fizică de locul de origini, eu cred că una dintre cele mai mari vulnerabilități ale lucrătorilor români din diaspora este lipsa de informație. Deși informația instituțională necesară și relevantă este prezentă inclusiv în mediul online, ea se pierde într-un ocean de algoritmi ce hrănesc conflicte și tentații, îngropând informația de utilitate publică.”
Este una dintre cele mai importante idei ale discuției, pentru că explică de ce vulnerabilitatea lucrătorilor mobili nu ține doar de contracte sau salarii, ci și de infrastructura de orientare. Un român ajuns într-o țară nouă poate accepta condiții de muncă pe care nu le-ar accepta acasă pentru că nu știe ce drepturi are, nu știe unde să reclame, nu știe cui să ceară ajutor, nu știe ce instituție îl poate proteja sau îi este teamă să nu piardă locul de muncă. Iar acolo unde statul nu oferă informație clară, prietenoasă, repetată și ușor de găsit, se strecoară cel mai ușor zvonul, grupul de Facebook, manipularea, frica și, uneori, extremismul.
Nu ajunge ca informația să existe într-un PDF, pe o pagină de instituție, într-o limbă administrativă pe care omul o caută doar dacă știe deja exact ce caută. Informația publică trebuie să ajungă la oameni înainte ca oamenii să ajungă în criză.
De la consulat la sprijin social: schimbarea de paradigmă
Nicu Ștefănuță vorbește despre nevoia unei schimbări de paradigmă inclusiv pe partea consulară:
„Este nevoie de lucru și schimbare de paradigmă și pe partea consulară în UE cel puțin, unde oamenii să primească mai mult sprijin pentru a accesa servicii publice de la instituții din întreg spațiul comunitar. La nivel european îmi doresc și încerc să creez premise și negocieri pentru o variantă legislativă de a integra mai bine serviciile sociale cu cele consulare pentru toți cetățenii Europei, nu doar pentru români.”
Aici discuția devine concretă și politică în sensul bun al cuvântului, pentru că diaspora nu are nevoie doar de felicitări și discursuri despre cât de importantă este pentru România. Are nevoie de servicii care funcționează, de informații clare, de sprijin în limba potrivită, de acces la sprijin pentru sănătatea mintală, de instituții care înțeleg că un om plecat nu este doar un cetățean cu acte, ci un cetățean cu vulnerabilități reale, uneori amplificate de izolare, muncă precară, necunoașterea drepturilor sau lipsa unei rețele de sprijin.
Diaspora nu este doar rană. Este și resursă.
Una dintre intervențiile publicului a adus o nuanță importantă: românii din diaspora nu vor să fie priviți doar ca oameni cu probleme. Și e extrem de important să ascultăm acest semnal de alarmă. Pentru că orice discuție despre sănătatea mintală a românilor plecați riscă să alunece într-o imagine unilaterală: diaspora ca rană, diaspora ca traumă, diaspora ca suferință. Dar diaspora este și competență, curaj, adaptabilitate, muncă, rețea, creativitate, experiență, resursă uriașă de cunoaștere și legături.
Un român care trăiește între două lumi nu este doar un om rupt sau împărțit între ele, este și un om care le poate traduce și face punte între ele. Aceștia sunt oamenii care pot aduce acasă practici mai bune, dar pot conecta comunități și deschide drumuri pentru alții. Ei pot spune României ce nu se mai vede din interior și pot spune Europei ce nu înțelege încă despre mobilitatea est-europeană.
Dar pentru ca diaspora să fie o resursă, nu doar o rană administrată prost, România trebuie să înceteze să o invoce doar când are nevoie de bani, voturi, aplauze sau povești emoționante. Trebuie să o asculte și când spune ce nevoi și dureri are.
Ce rămâne după „Nu ești singur afară”
Evenimentul de la Bruxelles nu rezolvă, singur, toate problemele românilor din diaspora, desigur, dar merită privit ca parte dintr-o suită mai largă de eforturi europene care pun sănătatea mintală acolo unde îi este locul: în centrul felului în care vorbim despre muncă, migrație, familie, servicii sociale și responsabilitate instituțională.
Potrivit lui Nicu Ștefănuță, evenimentul de la Bruxelles este doar primul dintr-o serie. „Chiar îmi propun să duc proiectul decontării terapiei și a serviciilor de sprijin pentru sănătate mintală la capăt, iar acesta trece și prin conștientizare publică importantă”, ne-a transmis acesta după eveniment, adăugând că își dorește ca astfel de discuții să continue, atât la Bruxelles, cât și în țară.
Miza nu este doar simbolică. Dacă terapia și serviciile de sprijin pentru sănătate mintală rămân greu accesibile financiar, discuția despre sănătate mintală rămâne, pentru mulți oameni, doar un privilegiu. Ori în ultimele luni, aceeași întrebare a început să apară din tot mai multe unghiuri: cine are grijă de sănătatea mintală a oamenilor înainte ca ei să se prăbușească? Apare și când vorbim despre românii din diaspora, care trăiesc ani întregi prinși între două lumi. Apare și când vorbim despre părinții, copiii și bunicii despărțiți de migrație. Apare și când vorbim despre muncitorii mobili care nu își cunosc drepturile sau nu știu cui să ceară ajutor. Apare și când vorbim despre angajații epuizați profesional, despre stres cronic, burnout și nevoia de prevenție reală la locul de muncă. De aceea, pentru noi, discuția de la „Nu ești singur afară” se leagă firesc de toate eforturile pe care le facem prin #VremLegeaBurnout. Ambele vorbesc, în fond, despre același lucru: sănătatea mintală ca parte esențială și integrată a sănătății generale și oameni pe care sistemele îi văd prea târziu.
Toate astea sunt valabile: Da, oamenii au plecat pentru salarii mai bune și pentru vieți mai bune. Da, mulți au reușit. Da, unii nu s-ar mai întoarce niciodată. Da, alții visează să se întoarcă și nu știu cum. Da, diaspora trimite bani acasă. Da, diaspora a schimbat România.
Dar toate aceste adevăruri pot sta în picioare oricând lângă alt adevăr: plecarea costă. Că vorbim despre relații, identitate, sănătate mintală, prezență, ne costă. Ne costă Crăciunuri, înmormântări, copilării, bătrâneți vulnerabile, telefoane ratate, tăceri lungi și vinovății care se transmit dintr-o generație în alta. Iar dacă România vrea să vorbească serios despre diaspora, trebuie să vorbească și despre fiecare dintre aceste costuri.
Nu doar despre câți au plecat, ci despre ce au dus cu ei, ce au lăsat în urmă și ce poate face statul, concret, pentru ca „afară” să nu mai însemne „singur”.
