Burnoutul celor care lucrează în sănătate este un diagnostic pe care îl punem unui sistem care funcționează pe sacrificiu și care ne pune pe toți în pericol. Costul real al nerespectării legii în spitale este siguranța tuturor, atât a personalului medical, cât și a pacienților. De aceea, legea burnoutului trebuie să ajungă cât mai rapid în Parlament.
Despre această nevoie de a-i proteja pe cei care ne salvează am discutat deschis la Întâlnirile Hacking Work. Dialogul a adus împreună doi invitați care înțeleg problema din perspective diferite: Nicu Ștefănuță – Europarlamentar & Vicepreședinte al Parlamentului European și Nora Lefter – Psiholog clinician & Psihoterapeut.
Când epuizarea devine identitate
A spune „nu mai pot” în această profesie încă sună ca o trădare. Vulnerabilitatea este privită ca o pată pe reputația unui profesionist dedicat. Medicii se tem că își pierd echipa, credibilitatea sau chiar locul de muncă dacă admit că au nevoie de o pauză reală. De aceea, puțini ajung la terapie înainte să se prăbușească fizic. Când ești prins între o gardă de 24 de ore și o zi de program care urmează imediat, nu ai timp să te vindeci. Singura soluție pare să fie aceeași minciună pe care și-o repetă mulți: „mai duc încă un pic”.
Semnele sunt zdrobitoare: o epuizare emoțională care nu pleacă, pierderea completă a sensului în munca de zi cu zi și scăderea performanței chiar dacă numărul de ore rămâne același. Este dimineața în care nu poți să te ridici din pat sau seara în care ajungi acasă și nu mai rămâne nimic din tine, nici pentru familie, nici pentru tine însuți. Iar asta nu se rezolvă cu un „somn în weekend”.
Anatomia crizei: realitatea din spitale
Pentru medicii din România, burnoutul este o consecință directă a modului de lucru. Contractul stipulează 7 ore de muncă, dar realitatea impune o gardă de 24 de ore, urmată de o nouă zi de lucru, fără pauză. Nimeni nu poate funcționa la nesfârșit așa.
Când patru oameni acoperă munca a douăzeci, fiecare schimb devine o luptă cu rezistența proprie. Este un mecanism care împinge la ore ilegale și la responsabilități supraomenești. În rezidențiat, situația este și mai dură: gărzi neplătite, salarii care abia acoperă drumul și o lipsă de sprijin care îi învață pe tinerii doctori că suferința este normală.
De aceea, mulți aleg să plece: nu (doar) pentru bani, ci pentru a putea trăi ca oameni. A dormi la volan după gardă, a uita cum ai ajuns acasă sau a inventa o boală pentru câteva zile de respiro nu sunt excepții. Ele sunt semnele unui pericol real pentru doctori și, implicit, pentru pacienți.
Cinismul ca ultimă apărare
Medicii care altădată erau plini de empatie ajung să nu mai simtă nimic în fața unor situații care îi mișcau profund. Se instalează cinismul, un scut de autoprotecție care le taie din capacitatea de a simți, iar într-o profesie care cere prezență, asta devine cel mai periculos.
Când corpul cedează, apar palpitațiile, crizele de plâns fără motiv și durerile inexplicabile. De aici, până la erori profesionale, nu e o distanță mare. Nu sunt erori cauzate de incompetență, ci de oameni împinși într-o zonă imposibilă. Epuizarea severă și tragediile nu sunt excepții izolate, ci consecința unui sistem care nu își protejează oamenii.
Frica de a pierde cariera sau relațiile îi face pe medici să ascundă semnele, iar această ascundere le amplifică.
Soluții: de la terapie la respectarea legii
Burnoutul este un amestec toxic de presiune, lipsă de resurse, încărcare emoțională și așteptări nerealiste. De aceea, soluțiile trebuie să fie complexe.
Terapia oferă o strategie de supraviețuire. Este singurul loc în care un medic poate spune: „am ajuns la capăt”. Totuși, accesul este un lux: costurile sunt mari, decontarea inexistentă. De asemenea, ar fi esențiale programele de reintegrare treptată, care le-ar permite profesioniștilor să revină în ritm, nu să fie aruncați direct înapoi în gărzi.
La nivel legislativ, schimbarea ar trebui să înceapă cu ceva simplu: respectarea legii. Normele Codului Muncii sunt ignorate, medicii lucrează ore imposibile, în timp ce posturile sunt blocate și deficitul crește. Sistemul se bazează pe sacrificiu, în loc să asigure protecție.
Schimbarea sistemică este lentă, dar fiecare are un segment de control:
- Medicii trebuie să-și observe semnele mai devreme, să negocieze limitele și să nu mai accepte automat suprasarcina.
- Managerii de spitale trebuie să oprească normalizarea epuizării, să protejeze zilele libere de după gardă și să ofere suport real. Liderii buni nu scot maximum din oameni, ci le asigură condițiile să nu se prăbușească.
- Noi toți putem pune presiune publică și politică pentru respectarea legislației și finanțarea corectă a sănătății.
Presiunea vine și din frica permanentă de greșeli și procese. Stresul juridic se adaugă celui fizic, iar când triajul funcționează haotic și centrele de permanență lipsesc, tensiunea cade pe câțiva oameni care țin în spate județe întregi. Mulți ajung la epuizare încă din facultate, unde sunt învățați că „așa e medicina”.
Burnoutul din sistemul medical nu este un subiect de nișă.
Este o problemă de siguranță publică. Dacă medicii ajung cinici și deconectați, suferă fiecare pacient. Nu putem cere calm și empatie de la oameni care funcționează de ani de zile pe pilot automat. Adevărata reformă nu începe cu spitale noi, ci cu respect pentru timpul, sănătatea și energia celor care ne țin în viață.
Medicii sunt oameni. Unii foarte rezistenți, dar tot oameni. Fără recuperare, fără protecție și fără limite, orice profesionist cedează. Iar când cedează un medic, cedează un întreg ecosistem în jurul lui. Până când vom trata burnoutul ca pe o urgență reală, cea mai mare responsabilitate rămâne să nu mai ignorăm semnele.
