Pentru mulți oameni din România, acesta nu e un scenariu exagerat, ci realitatea de zi cu zi. O realitate în care burnoutul e trecut cu vederea, iar propunerea de lege menită să ne protejeze de efectele lui a fost retrasă înainte de votul final, pe fondul rapoartelor negative ale comisiilor de specialitate din Senat. Așa a apărut întrebarea firească: cum ar arăta o nouă lege care să ne protejeze în fața burnoutului?
Pe 19 august, la ABC Incubator, am organizat o întâlnire deschisă în jurul acestei întrebări. Iar pentru că schimbarea începe cu ascultare, alături de noi a fost și Irineu Darău, senator și membru în Comisia pentru muncă, familie și protecție socială, cel care a inițiat prima propunere legislativă anti-burnout. A venit să asculte, să înțeleagă și să ducă mai departe vocea celor afectați de o problemă pe care România încă o minimalizează.
Ce au spus oamenii despre relația lor cu munca
La eveniment, am pornit de la câteva întrebări simple, dar esențiale: cum îți descrii relația cu munca, cât de mult te gândești la ea în timpul liber, ce simți duminica seara sau dacă șeful tău ar observa când ești epuizat. Răspunsurile au fost amestecate între sinceritate dureroasă, ironie amară și câteva momente de speranță.
Mulți participanți au recunoscut că gândurile despre muncă nu se opresc nici în afara programului.
Pentru unii, asta înseamnă că își iau laptopul în pat și adorm cu el deschis. Pentru alții, se traduce în anxietate, insomnii sau sentimentul constant că nu fac suficient. Duminica nu e despre relaxare, ci despre „groaza” de luni, despre nodul în stomac și despre gândul că „Here we go again”.
La întrebarea dacă șeful ar observa semnele de epuizare, o parte au răspuns că da, dar de cele mai multe ori reacția ar fi una de tipul „așa e munca”. Puțini au simțit că ar putea vorbi deschis cu managerii despre burnout, fără frica de a fi judecați.
Oamenii au împărtășit și ce au încercat pentru a-și crea un echilibru mai sănătos.
Unii și-au stabilit limite clare sau au vorbit cu șefii despre nevoile lor, alții au renunțat la joburi toxice ori au căutat ajutor profesional. Dar au fost și răspunsuri care arată cât de adâncă e oboseala: procrastinare, plâns, evadare prin alcool, și chiar dorința de a dormi zile întregi doar ca să se oprească un pic „nebunia”.
Când am întrebat ce ar schimba dacă ar avea o baghetă magică, multe răspunsuri au fost legate de timp: mai puține ore de lucru, concedii mai lungi, libertatea de a-și lua pauze. Alții și-au dorit salarii mai mari sau șefi mai atenți. Iar un răspuns sincer, care a ridicat zâmbete triste în sală, a fost: „aș munci doar 4-5 ore pe zi”.
Întrebarea finală: ce ar trebui să prevadă o lege care să reglementeze burnoutul – a adunat poate cele mai importante insighturi. Oamenii au spus că legea ar trebui să garanteze acces la terapie gratuită, concediu medical plătit pentru burnout, evaluări recurente ale stării de bine la locul de muncă și instruiri obligatorii pentru manageri, astfel încât să știe să prevină epuizarea echipelor lor. S-a vorbit și despre nevoia de prevenție: evaluări periodice, campanii de conștientizare și un diagnostic clar, recunoscut oficial.
Toate aceste răspunsuri conturează o imagine puternică: burnoutul nu este doar o problemă individuală, ci un fenomen colectiv care cere soluții sistemice. Totuși, în discuțiile de la Cluj am descoperit și o nuanță importantă: experiențele nu sunt uniforme. Pentru unii, burnoutul a fost o etapă grea care i-a forțat să-și regândească prioritățile. Au fost și participanți care au spus că nu s-au confruntat direct cu așa ceva, însă văd semnele la colegi sau în organizațiile din jur.
Întâlnirea a arătat cât de important este să vorbim deschis despre epuizare și despre nevoia reală de echilibru. Faptul că atât de mulți participanți au ales să fie prezenți, să împărtășească și să asculte, spune multe despre dorința de a construi un mediu de lucru mai sănătos și mai uman. Și acesta e doar începutul: discuția a arătat că burnoutul nu este un capăt de drum, ci mai degrabă un semnal de alarmă care, odată ascultat, poate duce la schimbări pozitive în modul în care muncim și ne raportăm la noi înșine.
