Eram la birou de la 8:30 și lucrasem toată dimineața. Nu am apucat nici măcar să beau o cafea, deși în jurul meu a fost constant un miros îmbietor de cafea caldă.
Aud un gând, cu voce arogantă, trecându-mi prin minte: Și cine a ales să nu meargă 5 minute la bucătărie să își facă o cafea? Ca și cum în 5 minute ai putea să salvezi lumea! Pfff…
Îmi dau ochii peste cap. Nu am timp de astfel de gânduri impertinente, așa că nici nu îmi răspund.
O colegă a venit să mă întrebe dacă sunt gata să mergem. Mă uitam confuză la ea și nu înțelegeam unde ar trebui să mergem. Vede că sunt nedumerită, așa că îmi explică: – Noi am vrea să plecăm la prânz. Este 12:15, și avem rezervare de la 12:30.
În mintea mea gândurile s-au pornit: Îmi amintesc, este ziua ei astăzi. Oare i-am spus „La mulți ani”? Da, i-am spus dimineață când am ajuns. Pfiu! Ce bine că nu am uitat! Parcă trebuia să ieșim la prânz cu echipa, să sărbătorim. Deja este ora 12?! Cum a trecut timpul așa repede? Nu am lucrat aproape nimic.
Știi senzația aceea, nu? Când pe la mijlocul zilei, deși nu ai stat deloc, parcă nu ai lucrat nimic. Voi reveni în altă zi la acest sentiment și la ce am descoperit eu că îl cauzează.
După prânz, aveam o ședință despre care aflasem în ziua anterioară că în loc să fie peste o săptămână era în acea zi.
Nu puteam să refuz reprogramarea ei pentru că așteptam de mult timp să se adune toți acei oameni împreună, iar săptămâna următoare o parte din ei plecau în concediu. Aveam nevoie să clarific câteva aspecte importante care blocau echipa și proiectul. Data trecută a durat o lună până s-au adunat toți, și în final tot au lipsit doi din zece. La cât sunt acești oameni de ocupați, dacă refuzam să țineam sedința atunci, îi mai prindeam din nou doar peste o altă lună.
Așadar, trebuia să termin până la ora 14 o prezentare pentru care, în mod normal, aș fi avut nevoie de două zile să o pregătesc.
Dar mă descurc eu, sunt obișnuită să lucrez sub presiune.
Așa că îi răspund colegei mele: – Îmi pare așa de rău, a intervenit ceva, și nu reușesc să vin. Uite, s-a mutat o ședință în calendar și nu pot să lipsesc de la ea. Este vorba despre task-urile pentru care tot așteptăm clarificări.
Mă simțeam vinovată, însă ce puteam să fac?
Este o ședință importantă. Mă ajuta și pe mine, ajuta și echipa, ajuta și proiectul. Trebuie să particip!
– Este OK, stai liniștită, îmi spune. Vrei să îți aducem ceva de mâncare?
– Da, aș vrea o salată, te rog. Voi mânca mai târziu, în bucătărie.
Peste ceva timp colegii mei s-au întors la birou, râzând. Părea că s-au distrat.
Mi-au adus și mie salata, dar, deși simțeam că îmi era foame, mi-am zis să mai stau 5 minute să termin ideea la care lucrez.
Jumătate de oră mai târziu mergeam direct spre sala de ședințe, trecând pe lângă bucătărie, unde pe masă mă aștepta salata, prima masă din acea zi.
Legumele alea deja nu mai sunt crocante, of! Bine e și așa… mâncare să fie, pentru când termin. Ședința va ține 2 ore, însă nu este prima zi în care mănânc doar la ora 16.
Peste 2 ore și jumătate, ieșeam epuizată din discuție. Evident că nu au fost prezenți toți cei pe care îi așteptam și nici nu s-au pus de acord în prea multe privințe. Iar nu se puteau hotărî care este șef mai mare și cine de cine să asculte.
Mă descurc eu cu ce am, așa fac mereu! Voi mai vorbi cu fiecare în parte, zilele următoare.
Nu mai aveam timp să mănânc, trebuia să ajung la școală să o iau pe fiică-mea. Mi-am luat lucrurile, mâncarea la pachet și am mers spre mașină.
Era o zi toridă de vară, așa că în timp ce am lăsat ușile deschise câteva minute, să se răcorească, mi-am dat seama că îmi este foarte foame, și m-am gândesc să mănânc câteva îmbucături înainte să pornesc. Dar nu aveam tacâm!
Cum mănânc eu acum salata asta cu dressing fără tacâm?!? Mda… exact: Nu o mănânc! Aștept până ajung acasă, peste o oră, deși îmi este foame deja de 4 ore…
Și brusc încep să plâng de furie, de frustrare, de oboseală, de foame…
Și mă întreb și mă cert: Cum am ajuns eu aici? Cum am ajuns să mă las pe mine pentru o ședință? Cum am ajuns să accept că ceilalți să-mi facă tot timpul programul numai cum vor ei?
Eu încerc de atâtea săptămâni să îi adun, să clarificăm ce au nevoie să obțină în proiect, iar ei mereu sunt prea ocupați. Parcă nu toți avem exact același interes, adică să iasă lucrurile bine.
Bine că eu astăzi le-am lăsat pe toate și m-am dat peste cap și tot nu am obținut ce aveam nevoie.
Ce, îmi face cineva statuie pentru tot sacrificiul ăsta? Nu, nu îmi face! M-am săturat să îi salvez pe toți de propria nepăsare sau incompetență. Nu mai fac eu din astea!, îmi spun.
Și chiar aș vrea să mă cred. Însă știu că până data viitoare îmi va trece supărarea și apoi voi face EXACT la fel. Fac asta de câteva luni deja, și de fiecare dată când am simțit că nu mai pot, și mi-am spus că nu mai fac, tot am mai făcut.
Aș fi stat să plâng, să mă descarc, dar nici de asta nu aveam timp, pentru că întârziam la școală.
Of! Lasă că plâng mai târziu, când am timp…
Dacă ai ajuns până aici, îți propun să te gândești în câte dintre cele povestite de mine te-ai regăsit? De câte ori ți-a venit să spui că am scris despre tine?
Hai să clarific ceva: deși eu am ales să îmi dau demisia și să fac o schimbare radicală în carieră, nu înseamnă că aș încuraja vreodată pe cineva să nu lucreze.
Avem nevoie să lucrăm pentru că așa ne îndeplinim nevoile și dorințele, folosind banii pe care îi obținem. Poate că uneori chiar acea muncă în sine este visul nostru, și ne dă sens.
În plus, prin munca pe care fiecare dintre noi o facem, mai importantă sau banală la prima vedere, contribuim la dezvoltarea și funcționarea societății.
Fiecare ne cunoaștem contextul, însă cu el în față cred că este foarte important să ne amintim că există o FOARTE mare diferență între a lucra și a ne sacrifica pe altarul muncii.
Așadar, să ne întrebăm din când în când:
- Pentru câte ședințe importante merită să ne ignorăm propriile nevoi (de multe ori chiar din cele de bază)?
- Merită să ne sacrificăm sănătatea, bucuria?
- Nu se poate oare și altfel? De exemplu să învățăm să spunem și: „Nu pot acum!”, „Am nevoie de mai mult timp ca să termin asta.”, „Și timpul meu este important.” și „Și eu sunt important/importantă!”.
Această ultimă întrebare cred că este esențială atunci când simțim că ceva nu mai este în regulă: oare nu se poate și altfel?
Și îți doresc să îndrăznești să te întrebi asta, pentru că oricât de importantă este munca, viața este „puțin” mai importantă.
***
Sursă imagine cover: Freepik.
