Statul român rămâne surd la semnalele clare privind burnoutul, în timp ce Europa apasă accelerația pe sănătatea mintală la locul de muncă. În 2024, România a retras fără explicații proiectul de lege privind burnoutul, ignorând semnalele de alarmă transmise de angajați, organizații și chiar inițiatorii legii.
Pentru a înțelege ce face Europa și de ce România pare blocată la capitolul protecție reală a angajaților, am stat de vorbă cu Nicu Ștefănuță, vicepreședintele Parlamentului European.
Inițiativa europeană există, dar aplicarea ține de fiecare stat. „Sănătatea mintală rămâne o competență națională”
Aproape un angajat european din trei se declară afectat de problemele de sănătate mintală cauzate de locul de muncă. În acest sens, Europa face pași importanți spre reglementarea burnoutului, însă fiecare stat membru are responsabilitatea de a implementa aceste schimbări la nivel național. Nicu Ștefănuță explică:
„În 2023, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care solicită Comisiei Europene revizuirea listei bolilor profesionale pentru a include, printre altele, stres, anxietate, burnout și depresie și să propună noi măsuri legislative și non-legislative privind sănătatea mintală la locul de muncă. Prin această rezoluție, se subliniază inclusiv impactul economic și social al problemelor de sănătate mintală. Totodată, rezoluția cere standarde minime comune privind prevenirea riscurilor psihosociale, finanțare europeană suplimentară pentru campanii naționale și programe de suport.
Pe 21 mai 2025, europarlamentarii și reprezentanții Comisiei Europene au avut o dezbatere oficială în Parlamentul European, concentrată pe protecția sănătății mintale la locul de muncă, prevenirea riscurilor psihosociale și avansarea discuțiilor pentru un cadru comun european.”
Însă discuțiile nu sunt doar declarații politice. Comisia Europeană a transmis ferm că tratează subiectul ca pe o urgență reală. Comisia pregătește propuneri concrete și colaborează activ cu statele membre, sindicatele și patronatele pentru o strategie coerentă până în vara anului următor.”
„Parlamentul European a pus burnout-ul și sănătatea mintală ferm pe agenda europeană și a cerut, negru pe alb, Comisiei Europene să vină cu un act obligatoriu. În plus, Parlamentul reia periodic acest subiect, îl ține sus în dezbateri și creează presiune publică. Totuși, tehnic și juridic, momentul decisiv va fi la latitudinea Comisiei, care a anunțat că în 2026 va analiza serios opțiunile legislative, după ce finalizează studiile de impact și concluziile Peer Review-ului european din 2025.”
Chiar dacă Bruxelles-ul stabilește un cadru general, responsabilitatea reală pentru recunoașterea burnoutului ca boală profesională rămâne la nivelul fiecărui stat.. Nicu Ștefănuță punctează direct:
„Sănătatea mintală rămâne o competență națională. Recunoașterea burnout-ului ține, în primul rând, de voința statelor membre. Avem deja în Uniunea Europeană un consens că problema trebuie abordată prin legislații naționale. Belgia, Suedia, Finlanda și Olanda au norme explicite pe riscuri psihosociale, alte țări se mișcă mai lent. Avem suficiente modele care pot servi de șablon pentru o viitoare directivă europeană, dacă va exista voință.”
Ce putem învăța de la alte țări europene. Modele funcționale pentru o lege reală, nu formală
Pentru ca România să nu transforme reglementarea burnoutului într-o formă fără fond, este esențial să analizeze exemplele europene deja funcționale și să preia acele elemente care oferă protecție reală angajaților. Nu trebuie să reinventăm roata, ci doar să avem voință și discernământ, iar pentru asta l-am rugat pe Nicu Ștefănuță să ne ofere câteva din exemplele de bune practici pe care le-a văzut deja funcționând, la nivel european:
1. Letonia: singura țară care recunoaște burnoutul explicit ca boală profesională
Burnoutul este inclus oficial pe lista națională a bolilor profesionale. Aceasta înseamnă că angajații pot beneficia de compensații, iar recunoașterea deschide calea către intervenții timpurii și tratamente finanțate public.
2. Suedia: diagnostic special și concedii medicale pentru epuizare psihică
Folosește diagnosticul „Exhaustion Disorder”, introdus în ICD-10-SE (versiunea suedeză a clasificării internaționale a bolilor, folosită pentru diagnosticare în sistemul medical din Suedia). Este o cauză frecventă de concedii medicale. Statul ia în considerare eliminarea diagnosticului până în 2028, pentru a-l alinia clasificărilor Organizației Mondiale ale Sănătății (OMS), dar până atunci, modelul rămâne unul dintre cele mai aplicate la nivel european. Sistemul permite intervenții timpurii prin medicina muncii și recunoaștere instituțională a epuizării psihice ca problemă reală de sănătate.
3. Țările de Jos: intervenție în medicina muncii, fără diagnostic distinct
Burnoutul este tratat ca „overstrain”, recunoscut în practica de medicina muncii. Deși nu este un diagnostic separat în clasificările internaționale, sistemul olandez permite concedii, intervenții psihologice și planuri clare de revenire la muncă, adaptate nevoilor individuale.
4. Franța, Portugalia, Danemarca, Suedia: compensații pentru burnout
În aceste țări, au existat cazuri în care angajații au primit compensații pentru suferința cauzată de burnout, în baza recunoașterii cazului de către autorități sau instanțe. Acest fapt confirmă că burnoutul poate fi considerat un risc profesional cu impact economic real.
5. Belgia: legislație clară pe riscuri psihosociale, fără recunoaștere compensatorie
Chiar dacă nu recunoaște burnoutul ca boală profesională compensabilă, Belgia are una dintre cele mai avansate legislații de prevenție. Angajatorii sunt obligați să identifice și să gestioneze riscurile psihosociale, iar angajații pot apela direct la consilieri specializați în sănătatea psihologică de la locul de muncă. Există proceduri formale pentru cazurile de suferință psihică, iar medicina muncii are un rol esențial.
6. Dreptul la deconectare: reglementat în tot mai multe țări europene
Franța, Spania, Belgia, Italia, Irlanda, Luxemburg și Grecia au introdus, prin lege sau acorduri colective, reguli privind respectarea timpului liber. Angajatorii sunt obligați să limiteze comunicările în afara orelor de program, în special în contextul muncii remote.
În acest context, Comisia Europeană a lansat în august 2025 a doua rundă de consultări oficiale cu partenerii sociali privind introducerea dreptului la deconectare la nivelul întregii Uniuni Europene, împreună cu un cadru echitabil pentru telemuncă. Inițiativa vine ca răspuns la creșterea îngrijorătoare a culturii „always-on”, în care angajații simt presiunea de a răspunde la e-mailuri și apeluri inclusiv în afara orelor de program. Scopul este clar: protejarea echilibrului dintre viața personală și carieră și prevenirea burnoutului prin reguli comune, care să garanteze că nimeni nu este pedepsit pentru că se deconectează după program.
Ce ar fi esențial să păstrăm în propunerea românească, după modelul european
Pentru ca România să nu piardă esența legii burnoutului, chiar și în forma revizuită pe care inițiatorii susțin că o vor propune la toamnă, este esențial să păstreze:
- Evaluarea obligatorie a riscurilor psihosociale în fiecare organizație;
- Accesul angajaților la consiliere psihologică și sprijin specializat;
- Campanii naționale reale de educare și prevenție, nu doar pe hârtie;
- Recunoașterea burnoutului ca risc profesional în legea securității și sănătății în muncă;
- Dreptul la deconectare și politici clare privind echilibrul muncă–viață;
- Obligații explicite pentru angajatori, în Regulamentul Intern și în formarea liderilor;
- Rol activ pentru medicina muncii, ca parte integrată în prevenție, nu doar în control formal.
Aceste măsuri nu sunt doar bune intenții, ci pași testați deja în alte țări. România poate învăța din aceste practici și evita compromisul periculos de a „trece” o lege doar ca să bifeze ceva. Pentru a proteja cu adevărat angajații, viitoarea lege a burnoutului trebuie să fie completă, aplicabilă și centrată pe oameni, nu pe interese politice sau formalisme birocratice.
Inițiative europene, tăcere la București: Ministerul Muncii nu răspunde
Nicu Ștefănuță a susținut și continuă să sprijine proiecte concrete și măsuri clare pentru sănătatea mintală:
„Sănătatea mintală, pentru mine, este una dintre cele mai importante teme. Am început încă din mandatul trecut, când am negociat primul buget european dedicat exclusiv sănătății mintale, reușind să obținem 1,23 miliarde de euro pentru 20 de inițiative la nivelul Uniunii Europene. În prezent, ca raportor din umbră în Comisia de sănătate publică și membru al Comisiei pentru Bugete, am continuat să susțin ferm alocarea fondurilor europene pentru proiecte care țin de sănătatea mintală – inclusiv 60 de milioane de euro prin Horizon Europe și alte 50 de milioane prin EU4Health, destinate direct cercetării și proiectelor de sănătate mintală.”
Pe lângă partea de finanțare, europarlamentarul menționează inițiative punctuale menite să facă diferența, chiar și în România:
„După tragedia de la Atos, am întrebat Ministerul Muncii dacă are în vedere un cadru legislativ pentru sprijinul sănătății mintale la locul de muncă, însă nu am primit un răspuns. Angajații ar trebui să poată obține concediu medical în astfel de situații, fără teamă de stigmatizare sau pierderea locului de muncă. În prezent, acest drept există doar pe baza unui raport medical făcut de un psihiatru.”
Ștefănuță amintește și inițiativa Terapie#30 – 30 de ședințe gratuite de terapie pe an pentru oricine are nevoie, cu accent pe tineri și persoane vulnerabile, și susține decontarea directă a serviciilor de psihoterapie cu CNAS, pentru ca terapia să nu mai fie un privilegiu.
„Am susținut mereu dreptul angajaților la concediu medical pentru probleme de sănătate mintală, pentru că, deși România e pe locul doi la incidența burnout-ului, încă nu tratează acest fenomen. Ca membru în Comisia de Sănătate Publică din Parlamentul European, voi aduce constant acest subiect în dezbateri și rapoarte.”
Prevenția reală înseamnă reguli clare, nu hârtii bifate
Cum poate România să evite capcana formalismului în gestionarea burnoutului? Nicu Ștefănuță explică importanța transpunerii corecte a directivelor europene și a unei consultări autentice cu toți actorii implicați:
„Cred că totul ține de felul în care transpunem în legislația națională toate standardele europene. Și, așa cum a transmis și doamna comisar Mînzatu la dezbaterea din luna mai, trebuie să existe colaborare între mai multe instituții, să fie elaborată o consultare reală cu patronatele, sindicatele și organizațiile care lucrează în acest domeniu, pentru ca decidenții să înțeleagă problema de la firul ierbii.”
Europarlamentarul subliniază că avem deja un cadru european general, dar România trebuie să meargă dincolo de aparențe și să impună obligații reale pentru angajatori:
„Directiva-cadru 89/391/CEE prevede clar că angajatorii trebuie să prevină toate riscurile, ceea ce acoperă inclusiv burnout-ul, privit ca risc psihosocial. Totuși, burnoutul nu apare explicit menționat, motiv pentru care e nevoie de o intervenție rapidă a Comisiei Europene.”
Vicepreședintele Parlamentului European concluzionează: soluția stă în alinierea legislativă la standardele europene și în crearea unui mecanism de implementare care să meargă dincolo de hârtii: cu evaluări reale, instrumente de intervenție, responsabilitate managerială și stimulente pentru angajatorii care investesc în bunăstarea echipelor lor.
Fără voință politică și acțiune, angajații rămân fără apărare
Am ajuns spre finalul discuției cu Nicu Ștefănuță și l-am întrebat direct care sunt pașii concreți, pe termen scurt, pentru ca România să nu mai repete același scenariu al amânărilor și blocajelor. Ce trebuie făcut, punctual, pentru ca un nou proiect de lege să aibă șanse reale?
Răspunsul său lasă puține locuri de interpretare și arată exact unde e problema:
„În primul rând, cred că e nevoie să arătăm clar impactul burnout-ului asupra sănătății publice și asupra calității muncii a românilor. Ar trebui să ne uităm și la alte exemple de bune practici din Europa, din Franța, Suedia sau Belgia, de exemplu, acolo unde burnout-ul este deja recunoscut ca risc profesional. Bineînțeles, e nevoie de multă voință politică, dar și de consultări cu sindicate, patronate, medicii de medicina muncii și organizații precum Colegiul Psihiatrilor din România sau Colegiul Psihologilor. Este clar însă că fără o reglementare clară, angajații din România rămân vulnerabili. Statul nu le oferă nici recunoaștere, nici sprijin, iar asta e inacceptabil. Este nevoie de un efort comun pentru ca burnoutul să fie recunoscut ca risc profesional și pentru ca angajații români să beneficieze de un cadru legal care respectă demnitatea fiecărui om.”
