Un mare mulțumim echipei Allianz, care ne-a primit cu încredere, căldură și curiozitate. Fără parteneri care înțeleg cât de importante sunt conversațiile despre viitorul muncii, educației și societății, genul acesta de întâlniri n-ar fi posibile.
AI-ul nu vine să ne înlocuiască. Dar vine să ne testeze.
Una dintre cele mai consistente și actuale teme ale discuției a fost inteligența artificială: cum o folosim, ce impact are asupra muncii noastre, ce riscuri aduce și cum ne putem adapta. Concluzia generală a fost că AI-ul nu vine (încă) să ne înlocuiască, dar cu siguranță vine să ne testeze. Ce poate fi automatizat, va fi. Iar ceea ce rămâne – adică tot ce ține de intuiție, empatie, context, creativitate și relații umane – va deveni chiar mai valoros.
Am vorbit și despre anxietățile care apar în jurul acestor schimbări. Mulți dintre cei prezenți au mărturisit că au început să folosească AI în munca de zi cu zi, dar nu întotdeauna cu claritate sau încredere.
Colega noastră, Ioana, a punctat foarte limpede faptul că, în loc să tratăm AI-ul ca un inamic, ar trebui să învățăm să-l folosim bine. Să-i oferim context, să-i dăm intenție, să ne antrenăm gândirea critică și discernământul. Pentru că da, AI-ul poate scrie texte, poate edita conținut, poate propune soluții. Dar nu poate înlocui vocea ta, stilul tău, discernământul tău.
Așadar, nu ar trebui să concurăm cu AI-ul. Ci să învățăm ce să-i delegăm – sarcinile repetitive, standardizabile – și ce să păstrăm pentru noi: relația cu oamenii, capacitatea de a înțelege nuanțele, abilitatea de a construi încredere.
Iar meseriile nu dispar, dar se transformă. Rolurile devin tot mai amestecate. Nu mai există joburi „pure”, ci tot mai multe combinații între tehnic, uman și strategic. Content writerul devine și curator, și consultant, și manager de proiect. Specialistul în date devine și educator, și designer de procese, și lider informal. Flexibilitatea devine mai importantă decât orice etichetă profesională.
E clar că putem face față acestor schimbări – dar numai dacă rămânem conectați la realitate, dacă învățăm constant și dacă nu renunțăm la ceea ce ne face cu adevărat relevanți: capacitatea de a gândi, de a simți, de a colabora.
Educația, vocația și realitatea pieței muncii: ce le (mai) spunem celor tineri?
Un alt subiect central al serii a fost educația. Sau, mai exact, distanța tot mai mare dintre felul în care învățăm și realitatea lumii în care trăim.
În multe familii, părinții nu mai știu ce sfaturi să le dea copiilor lor. Pentru că nici ei nu mai înțeleg cum va arăta lumea muncii peste 10 ani. Pentru că nici ei nu se mai bazează pe ce au învățat la școală. Iar întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?” începe să pară complet depășită.
Am vorbit despre faptul că sistemul clasic de educație nu doar că produce inegalitate, ci și inhibă inițiativa. Că încurajează memorarea și conformismul, dar pedepsește curiozitatea. Că în loc să-i pregătească pe copii pentru o lume în care trebuie să învețe toată viața, îi învață să se teamă de greșeli și să caute răspunsuri „corecte” în loc de soluții creative.
În acest context, vocația nu mai este o alegere făcută la 18 ani, ci un proces continuu. Un drum în care înveți ce-ți iese bine, ce te provoacă, ce-ți place. Poate că nu „urmezi o chemare”, poate că, uneori, performanța vine înaintea pasiunii. Îți iese ceva bine, capătă sens, începi să înțelegi cum funcționează, apoi vine și bucuria. Iar după ea, vine vocația.
E important să acceptăm că nu toată lumea are același ritm. Că unii oameni înfloresc mai târziu. Că nu toți învățăm la fel. Și că, într-o societate sănătoasă, educația nu este o competiție, ci o formă de incluziune.
În plus, există alternative deja testate: proiecte educaționale vocaționale, în care înveți matematică și fizică construind. Nu învățarea de dragul notei, ci învățarea de dragul înțelegerii. O educație în care profesorul nu e „sursă de adevăr”, ci antrenor de gândire, ghid, partener.
Discuția s-a legat firesc cu subiectul potențialului colectiv. Pentru că, dincolo de sistemul educațional, România rămâne o țară cu resurse uriașe de inteligență, flexibilitate, adaptabilitate. Avem oameni care au plecat în străinătate fără să știe limba și care, în câțiva ani, au reușit nu doar să supraviețuiască, ci să exceleze. Avem tineri care învață singuri, care se reinventează, care construiesc start-up-uri, comunități și inițiative de jos în sus.
Dar ceea ce ne lipsește adesea este încrederea.
În noi înșine, în ceilalți, în viitor. Și ne mai lipsește și direcția – acel cadru mai larg, acel „de ce” care să ne unească într-o construcție comună. Am vorbit și despre clivajele din societate. Despre cele două Românii: una conectată, globalizată, educată – și una în care oamenii simt că n-au opțiuni. Fără să cădem în dramatism, am recunoscut că ruptura există. Că pentru unii, „reinventarea” e un lux. Și că, dacă vrem să construim ceva solid, nu o putem face doar pentru o parte din societate. Trebuie să includem, nu doar să performăm.
N-avem toate răspunsurile. Dar știm că trebuie să fim împreună.
Finalul întâlnirii a fost o reamintire blândă, dar fermă: n-avem toate răspunsurile. Dar avem cu cine să le căutăm. Avem oameni dispuși să asculte, să pună întrebări, să-și revizuiască opiniile, să învețe. Oameni care știu că schimbarea nu vine de la o singură idee genială, ci din colaborare, dialog și curajul de a rămâne curioși.
Ne-am dat voie să fim vulnerabili. Să râdem, să ne contrazicem. Și poate că asta e primul pas spre o societate mai sănătoasă: să nu mai fugim de întrebări. Să nu ne mai ferim de conversațiile grele.
Suntem într-un moment istoric în care totul se schimbă: meserii, școală, relații, reguli. Dar tocmai de aceea avem nevoie să ne adunăm mai des. Să stăm aproape. Să învățăm unii de la alții.
Să ne reamintim că nu suntem singuri. Că putem.
