Literatura de specialitate (aia cu multe citate și ani în paranteză) ne spune că siguranța psihologică are două laturi.
- Una e socială – adică, depindem mult de cum ne tratăm unii pe alții. Dacă e un vibe fain în echipă, dacă poți vorbi fără să te bâlbâi de frică, daca simti sa contribui pentru ca intelegi perspectiva de ansamblu a lucrurilor, e semn bun. Aici intră idei ca teoria construcției sociale a realității (adică percepțiile se nasc între oameni), suportul social (colegii care te susțin contează enorm) și echipele care se simt destul de sigure încât să se arunce cu idei trăsnite – hello, inovație!
- Cealaltă perspectivă e individuală – aici e vorba de ce se întâmplă în mintea ta. Ai control asupra muncii tale? Ai încredere în tine? Te simți valorizat? Dacă da, ești pe drumul cel bun. Lazarus zice că percepția asupra controlului la locul de munca scade stresul, Rosenberg că stima de sine face minuni, și Levinson că în tranziții (job nou, rol nou), ai nevoie de sprijin real, punctual.
Toate astea au legătură cu burnoutul. Cercetătoarea Christina Maslach ne spune că are trei fețe: epuizarea emoțională, chef zero și sentimentul că nu mai faci nimic bine. Pedagogii, alaturi de medici, de exemplu, sunt campioni la burnout – pentru că lucrează cu oameni și se consumă mult emoțional. Vestea bună e că, dacă te simți în siguranță la locul de munca, le poți ține la distanță.
Ok, dar ce e pe partea cealaltă a burnoutului? Implicarea. Să simți că munca ta contează, că ești parte din ceva mai mare, că te mișcă ce faci. Asta vine când ți-e bine acolo unde lucrezi, când nu-ți înghiți ideile de teamă și ai spațiu să crești.
În concluzie? Siguranța psihologică nu e un moft. E oxigen pentru implicare. Și fără ea, ne sufocăm încet, dar sigur.
Sursă imagine cover: Freepik.
