Seara, la roșu, stau în mașină și nu pornește nimic în mine în afară de respirație. Fără radio, fără podcast, fără nimic. Doar luminile orașului care se freacă de parbriz. În dreapta, un curier mușcă dintr-un sandviș cu o mână și alunecă pe ecran cu cealaltă. În alte mașini se aprind fețe din lumina telefoanelor: cineva răspunde la un mail, altcineva își promite că de luni o să facă altfel, altcineva își pune alarmă ca să-și aducă aminte să doarmă. Dacă ridici privirea cu un deget peste oraș, pelicula e aceeași: oboseală politicoasă, generații care se ceartă în meme-uri, concedii-simbol, vești care ard la buletin, prețuri care mușcă din timp. Nu e metaforă, e coloana sonoră a zilelor noastre. Life is life, ar spune unii.
În oglinda serii stau doi oameni. Îi știu. Îi știi.
Primul e cel care trage până scârțâie lanțul. Mult, repede, neclar. Volum, presiune, ambiguitate. Puțin control, puțin sprijin, puțin sens. Medicina muncii are trei căsuțe de bifat pentru el: epuizare, detașare cinică, eficacitate care se topește. Nu pentru că e slab, ci pentru că balanța dintre ce i se cere și ce i se dă a înclinat prea tare, între ce a crezut și propus sa faca la ce trebuie sa faca e la cateva strazi distanta.
Al doilea e cel care a împrumutat frica primului și a pus-o la intrare ca pe un semn de circulație. Ca să nu ardă, nu pornește. Ca să nu cadă, nu face pasul. Burnout fără flacără, doar fum. Își apără liniștea cu pauze nesfârșite, dar liniștea se face apă. La o cafea de specialitate scumpă, îi așezi față în față. Primul spune: fac prea mult. Al doilea spune: nu fac, dar dacă as face… as ajunge ca tine. Pleacă amândoi convinși că se aseamănă. Nu se aseamănă. Unul se rupe. Celălalt se oprește. Finalul, totuși, e comun: energie scăzută, demotivare, cinism subțire. Prea multe alegeri. Prea puțină ancoră.
Liderii oftează, managerii ridică din umeri. Nu mai e doar despre context, e și despre locul de joacă. Când proiectezi munca, nu proiectezi doar taskuri, proiectezi climatul și clima din echipe.
Cât ceri, cât dai, ce scoți de pe traseu. Dacă măsori doar rezultatul și nu măsori încărcarea reală, construiești ficțiuni frumoase și oameni storși. Dacă spui „ai autonomie”, dar păstrezi controlul informal la miezul nopții, vinzi libertăți imaginare. Dacă predici valori și le tranzacționezi la prima furtună, deschizi în ușă neîncrederea și o poftești la masă.
Aici intră istoria noastră, ca un zgomot vechi pe bandă. Școala cu „stai jos, doi”. Părinți care au înțeles bine intenția și au uitat să pună limită la „mult”. Tranziție cu șpagă și șmecherie, cu „descurcă-te” și „știu eu pe cineva”. Anturaje care vorbesc despre bani, nu despre „de ce” și „cum”. Ne-am antrenat pentru sprinturi fără hartă și acum alergăm pe serpentine fără parapet.
Suntem șoareci și șobolani pe aceeași planșă de joc. Pe unii ne hăituiesc pisicile deadline-urilor, pe alții fantomele comparațiilor. Unii ne împiedicăm în noi, alții în sistem. Cursa e reală. Și fără parapeți comuni ajungem să ne judecăm unii pe alții cu morala, în loc să ne salvăm cu o strategie bine pusă la punct.
De aceea cred în lege. Nu ca medalie pe ușă, ci ca parapet. Nu ca poster motivațional, ci ca marcaj de drum. O lege pentru burnout, spusă pe limba noastră, ar însemna granițe care se văd și trasee care se știu. Ar însemna dreptul de a stinge ecranul după o oră omenească, nu ca favor, ci ca regulă. Ar însemna clarificări periodice pe fiecare rol: ce este „normal” la volum, ce sprijin există, cum semnalizezi devreme că nu mai e loc. Ar însemna oglinzi obligatorii pentru organizațiile mari, nu doar profitul în față, ci și aerul oamenilor. Ar însemna un drum de revenire când se aprind becurile din bord: nu „curaj, revii tu”, ci pași, timp, sprijin plătit. Legea nu iubește în locul nostru. Legea nu inspiră în locul nostru. Legea doar pune parapetul, ca să nu cazi când mintea îți e pe jumătate. Restul e treaba noastră.
Ce facem cu oamenii care ard? Nu le cerem să fie „mai tari”, le intindem pârghii. Scoatem din drum zgomotul care mușcă din timp, dăm înapoi bucăți de autonomie ca să simtă pământ sub picioare, punem sprijin aproape ca să nu mai pară că duc singuri. Facem sensul vizibil, nu solemn: de ce contează munca asta, cât durează pe bune, unde e limita. Nu e poezie managerială, e igienă. Oamenii rezistă mult când știu de ce, cât și până unde.
Și cu noi, toți, în societatea asta desfăcută în bucăți, ce facem? Ne spălăm privirea cu întrebări pe care le-am tot amânat: unde e școala care predă limite, nu doar note; unde sunt părinții care spun „muncește mult, dar binele are un capăt”; de ce anturajele noastre vorbesc despre „bani” și „știu eu pe cineva” și mai rar despre de ce și cum. Nu ca să certăm pe nimeni, ci ca să vedem aerul pe care îl respirăm. Fără conversațiile astea, geometria zilei nu iese, oricât am decora pereții.
Între timp, putem să schimbăm pedala din „dovedește” în „construiește”. Să întrebăm „ce scoatem din drum ca să iasă bine?”, nu „cât ați făcut?”. Să aplaudăm încercarea cu ipoteze clare, nu rezultatul din noroc. Să tăiem două lucruri bune ca să iasă unul esențial. Să punem pe masă o probă, nu un anunț. Să închidem ecranul la timp fără să ne simțim vinovați. Nu dă bine în poze, știu… A naibii validare.
Pentru cei care stau pe loc, prinși în burnoutul împrumutat, nu strigăm „aleargă”. Dăm dozaj. Două intenții mici într-o zi și atât. Douăzeci și cinci de minute fără notificări, cinci minute de pauză. Seara, o propoziție: „ce opresc mâine ca să țin ritmul?”. Frica scade când pasul se repetă. Ca mersul pe bicicletă la deal: dacă te dai jos de tot, urcarea devine poveste; La deal nu te doboară oboseala, te doboară statul pe loc. Mai dai două pedale și rămâi în mișcare; altfel cazi, nu pentru că panta e grea, ci pentru că n-ai pornit. Ține-ți echilibrul, nu te agăța de roata celor care merg de ani.
Pentru cei care ard, nu cerem eroisme. Căutăm pârghii. Scoatem nisipul din mecanism, redăm controlul în lucruri mici, punem oameni lângă oameni, arătăm sensul la o distanță la care chiar se vede. Când știi de ce, cât și până unde, nu te mai strici pe dinăuntru ca să dai bine pe dinafară.
Și da, o lege care să ne fie parapet comun ar ajuta. Pentru cei care ard, ca să nu mai cadă singuri. Pentru cei care împrumută frica, ca să nu se mai ascundă după ea. Pentru lideri și manageri, ca să aibă instrumente, nu doar vorbe. Pentru noi toți, ca să semnăm un contract social cu reguli la vedere, nu cu zvonuri. Legea marchează. Noi mergem.
Legea bună ar așeza balustradele. Noi am alege pașii. Legea ar face loc pentru drum, noi am ține ritmul. Una fără cealaltă nu ține: fără reguli, fiecare își inventează propriul co,; fără practică zilnică, cele mai bune reguli devin afișe.
Aha-ul meu rămâne încăpățânat și simplu: nu ne lipsește inspirația, ne lipsesc parapeții și ritmul. Zgomotul nu pleacă, dar își pierde dreptul de a conduce când trasezi drumul. Așa că te rog: dă roșu azi unui lucru frumos, dar inutil; dă verde unuia esențial, spune cuiva apropiat ce lași jos și ce ridici; seara scrie două rânduri despre ce ai înțeles; mâine, repetă și tot așa.. Între zgomot și lege, dintre feed și fapte, îți faci locul tău de mers. Lucrurile nu „se fac”, cineva le face. Dacă poți, astăzi, fii tu cel care le face.
Și pentru cei care încă nu pornesc: povestiți-vă aspirațiile, nu doar așteptările. Desenați drumul pe care mergeți împreună, nu mai dați întâlnire într-o parcare la capăt de autostradă. Pe drum apar conversațiile care repară încrederea. Pe drum se termină șmecheria și începe meseria.
Pe drum, cu parapeți și cu ritm, începem să semănăm cu oamenii care vrem să fim.
