În timp ce Europa face pași spre protejarea sănătății emoționale, România ezită să recunoască burnoutul ca boală profesională. Presiunea tăcerii și mentalitatea de „îndură și mergi mai departe” alimentează o criză ascunsă în companii.
În cadrul episodului special live Hacking Work din 28 iulie, cu tema „Cum îți păstrezi echilibrul emoțional în lupta cu schimbările profesionale?”, moderat de Ioana Szabo (Hacking Work) și având-o invitată pe Georgiana Spătaru, psiholog și trainer, am adus pus pe masă și acest fenomen despre care în România încă nu vorbim suficient: epidemia de burnout.
Dialogul a pornit de la contextul actual, marcat de retragerea recentă a propunerii legislative care ar fi recunoscut burnoutul drept boală profesională. Ioana Szabo a subliniat că, deși cazurile tragice de burnout sunt tot mai numeroase și mai evidente, autoritățile și instituțiile statului nu se grăbesc să le recunoască. Românii sunt crescuți să îndure, nu să ceară ajutor, iar această mentalitate a devenit armă în mâinile angajatorilor, susține psihologul Georgiana Spătaru, care a explicat că lipsa educației emoționale din școli și rușinea asociată vulnerabilității au creat un climat perfect pentru abuz. Oamenii se simt vinovați că nu „fac față” și sunt deseori manipulați prin comparații sau amenințări subtile. În multe organizații, inclusiv în companii premiate pentru „cultură sănătoasă”, se ascund realități dure de epuizare, izolare și autoînvinovățire.
Cu privire la proiectul de lege pe care echipa Hacking Work îl susține și va continua să îl aducă în lumina publică, dialogul s-a încheiat cu un consens clar între Ioana și Georgiana asupra necesității și puterii acțiunii colective pentru a cere reglementări și măsuri concrete care să protejeze sănătatea emoțională a tuturor.
Citește întreaga conversație mai jos.
„Nu avem educație emoțională în școli, iar cultura tăcerii a ajuns armă în mâinile celor care exploatează angajații.”
Ioana Szabo, Hacking Work:
„Burnout-ul rămâne un subiect nereglementat în România. Oamenii simt epuizarea pe pielea lor, iar cazurile tragice devin tot mai vizibile: angajați care ajung la limită, unii chiar își pierd viața la birou. Statul nu recunoaște această realitate.
Împreună cu colegii de la Hacking Work încercăm să atragem atenția asupra proiectului de lege ce ar recunoaște burnoutul ca boală profesională și ar oferi protecție reală angajaților. Inițiativa a fost retrasă înainte de vot, sub presiunea mediului privat, a asociațiilor de business și a senatorilor din coaliția majoritară de atunci. La nivel european, europarlamentarul Nicu Ștefănuță caută sprijin pentru un cadru legislativ care să protejeze sănătatea emoțională a angajaților și să recunoască burnoutul ca afecțiune profesională.
Rămâne întrebarea: ce spune tăcerea statului român despre cum înțelegem sănătatea mintală la muncă și cât de periculos devine burnoutul la noi?”
Georgiana Spătaru:
„Într-adevăr, În România, burnoutul nu există din punct de vedere legislativ. În schimb, avem modele de intervenție, iar medicii, psihoterapeuții și psihoclinicienii pot recunoaște și diagnostica burnoutul, însă lipsa recunoașterii oficiale din partea statului blochează orice progres.
E nefiresc ca ceva acceptat ca realitate științifică la nivel global să nu fie acceptat de statul român ca boală profesională care apare în cadrul organizațiilor.”
Georgiana a continuat și a mutat discuția pe terenul mentalității colective și al moștenirii pe care o ducem cu toții după noi:
„Totul vine de la faptul că ne lipsește educația emoțională. Deși există studii peste studii despre importanța inteligenței emoționale, școlile și liceele nu educă tinerii și nu dezvoltă aptitudini în acest sens. Am văzut generații crescute cu ideea că trebuie să taci, să înduri, să reziști. Cumva, am fost educați că, atunci când nu mai poți, sigur mai poți puțin. Mentalitatea asta, din păcate, a devenit armă în mâinile agresorilor din companii și mediul corporatist, care folosesc vinovăția, rușinea și sentimentul de inadecvare pentru a exploata oamenii. În multe cazuri, cei care ajung la burnout aud replici de genul: Cineva poate face mai bine decât tine treaba asta, nu mai comenta.”
„Aș vrea să subliniez un lucru, pe care îl las în urmă ca temă de discuție pentru birourile managerilor care poate ne urmăresc: uneori, în rândul celor mai premiați angajatori la nivel național, se ascund cele mai triste cazuri de epuizare emoțională și mintală.”
Ioana Szabo, Hacking Work:
„Din păcate, aceasta este o concluzie la care ajungem tot mai des. Campaniile noastre din ultima perioadă au urmărit să pună în lumină abuzurile și epuizarea de pe piața muncii. Trebuie să devenim conștienți de această realitate și să ne găsim curajul să acționăm, fiecare dintre noi. Nu doar presa sau instituțiile pot schimba lucrurile: schimbarea începe în primul rând la nivel individual, iar acesta este unul dintre mesajele principale pe care încercăm să le transmitem prin campaniile noastre. De aceea, oferim resurse și încurajăm oamenii să se implice activ. O scrisoare trimisă de 100 de persoane nu mai poate fi ignorată sub pretextul că „n-am văzut-o în inbox”. Când suntem mai mulți, întrebările noastre nu mai pot rămâne fără răspunsuri.”
La Hacking Work vom continua această conversație până când burnoutul va fi recunoscut oficial ca boală profesională și angajații vor primi protecție reală. Intenția noastră este să ducem discuția mai departe, să punem presiune și să deschidem cât mai multe uși pentru o schimbare reală. Cu ajutorul vostru, al celor care ați simțit pe pielea voastră ce înseamnă epuizarea sau vreți să fiți parte din schimbare, credem că vom reuși să facem diferența.
Cum recunoști dacă ești în burnout, nu doar obosit, și ce semne ignorăm cel mai des
Pentru a veni și mai practic în ajutorul urmăritorilor Hacking Work, psihologul Georgiana Spătaru a oferit și o descriere limpede și profundă a modului în care putem face diferența între oboseala obișnuită și burnout. Ea a explicat, cu exemple din experiența de cabinet, care sunt cele mai frecvente semne ignorate de angajați și cum le putem observa în gânduri, emoții și în corp.
Concluzia e clară: atunci când entuziasmul dispare, anxietatea crește, iar corpul reacționează prin dureri, insomnie, tahicardie sau tensiune care „dispare în vacanță”, nu mai e vorba de stres trecător, ci de un dezechilibru grav, care cere intervenție psihoterapeutică, repaus și mai ales conștientizare personală.
Georgiana Spătaru:
„Ești un om dedicat atunci când muncești șapte zile din șapte, e miezul nopții și tu încă vorbești cu interes despre proiectul la care lucrezi. Te gândești ce ai putea adăuga, cum ai putea îmbunătăți. Asta este entuziasmul. Când în mine este acel „ce greu e, dar abia aștept să se întâmple”, atunci e vorba de stres pozitiv.
Însă, în momentul în care nu dormi noaptea, te trezești în toiul nopții cu inima bătând tare pentru că știi că dimineață trebuie să mergi la muncă, deja e altceva. Sunt oameni care ajung la cabinet și spun că au simțit că au făcut un atac cerebral – nu mai aud ce se vorbește în jur, parcă se deconectează complet. Asta înseamnă că sistemul nervos e atât de avariat încât începe să ne protejeze în moduri care seamănă cu disfuncționalități neurologice grave.
Se întâmplă să nu mai putem respira corect, să avem tahicardie, să luăm în greutate sau să nu mai putem respecta un program alimentar firesc. Avem nevoie de șase cafele până la prânz ca să funcționăm. Ne lipsește complet entuziasmul. Și atunci vorbim de oboseală cronică.
Unii oameni spun că sunt în burnout, dar când îi întreb prin ce trec, descoperim că este mai mult decât un burnout. Uneori este o situație personală dificilă, pe care o purtăm cu noi de mult timp, iar contextul stresant de la muncă doar o scoate la suprafață. Emoționalul nostru poate ascunde contexte vechi care se manifestă acut în prezent. Din păcate, ajungem pe holurile cabinetelor medicilor de familie unde ni se spune: „Ești în burnout, ia magneziu, dormi mai mult, ia-ți două săptămâni de vacanță”. Dar uneori, realitatea e mult mai profundă.
De aceea e important să descriem ce trăim, să spunem ce simțim în corp, ce gândim, ce visăm, cum ne organizăm viața. Un psihoterapeut format în astfel de contexte de epuizare emoțională poate să intervină corect.”
Ioana Szabo, Hacking Work:
„E clar că le confundăm. Cum ai spune tu că ne putem da seama dacă e vorba despre burnout sau doar despre o perioadă grea?”
Georgiana Spătaru:
„Hai să le împărțim în trei: gânduri, emoții și somatizare, adică ce simțim efectiv în corp, legat de asta.
La nivel de gânduri, apar idei precum: „Nu vreau să mă întorc acolo”, „Ce bine că e vineri”, „Duminică se termină tot, iar luni trebuie să mă întorc”. Gândurile sunt dominate de anxietate, frică, lipsă de implicare: „Mi-e frică să fiu implicată”, „Trebuie să mă feresc”, „Să-mi văd de treabă și să rezist”.
La nivel emoțional, de cele mai multe ori nu vom recunoaște ce simțim. Mai ales dacă nu avem educație emoțională. Dar putem observa ce lipsește: lipsește entuziasmul, lipsește deschiderea către ceilalți, conexiunea, empatia. Atunci când intri luni dimineața la birou și nu-ți mai pasă ce fac colegii, când nu mai povestești cu ei, când nu mai cauți soluții și vrei doar „să treacă ziua”, e un semn clar.
La nivel de corp, apar manifestări fizice. Respirația devine superficială – oamenii simt că nu pot respira complet, aerul se blochează în ceafă, în piept. Inima bate accelerat, apare senzația de presiune în piept când te gândești la muncă sau când vezi o anumită persoană. Durerile de spate, de cap, incapacitatea de a te ridica dimineața – toate acestea sunt semne de somatizare.
Un exemplu clar este tensiunea arterială crescută la birou, care dispare complet în vacanță. Asta nu e hipertensiune cronică, ci somatizare.”
Ioana Szabo, Hacking Work:
„Corpul are un mod al lui de a ne opri atunci când nu mai putem. Nu ar trebui să-l ascultăm mai des?”
Georgiana Spătaru:
„Ba da. Dar, de multe ori, exact atunci refuzăm să ne oprim. Un alt semnal e somnul excesiv. În weekend ne trezim la 12, 1, pentru că organismul încearcă să recupereze. Sau stăm noaptea până târziu, ne uităm la seriale, vorbim cu prietenii, mâncăm haotic – toate sunt semnale că vrem să „ne recuperăm viața”. Și asta este un semn de epuizare.
Apoi, dacă ignorăm toate aceste semne, apare „bubuiala”: nu mai vedem, nu mai auzim, cădem din picioare, facem atacuri de panică. Acolo deja vorbim despre faza acută, în care este absolut necesar să intrăm în repaus și să cerem ajutor specializat.”
