România se teme de burnout. Nu pentru că nu-l vede, ci pentru că nu știe sau nu vrea să-i răspundă cu soluții reale. În fiecare an, mii de oameni își pierd sănătatea, și uneori chiar și viața, din cauza stresului și suprasolicitării de la serviciu. Astăzi, suntem pe locul doi în Europa la riscul de incidență a burnoutului.
Când, în sfârșit, în toamna anului 2024, s-a pus problema recunoașterii burnoutului, România a avut pentru prima dată o șansă reală la schimbare. De data aceasta, însă, sistemul a preferat să închidă ochii. Burnoutul rămâne, cel puțin pentru moment, o realitate pe care o trăiesc zilnic mii de români, și pe care, deocamdată, o vor trăi și în continuare.
Povestea legii care ar fi putut proteja angajații români de epuizare privește pe oricine muncește în România. Nu e vorba doar despre un proiect legislativ respins, ci despre reflexul național de a trata problemele reale cu promisiuni, apoi cu tăcere.
Ce s-a întâmplat cu legea burnoutului și de ce a fost abandonată din fașă?
Cronologia unei inițiative pierdute: ce ar fi însemnat, concret, această lege pentru angajați și angajatori
Pe 30 octombrie 2024, în Senatul României era înaintată spre dezbatere și adoptare, o nouă inițiativă legislativă cu potențial real de impact: proiectul de lege pentru recunoașterea burnout-ului ca risc profesional și acordarea unui concediu medical plătit celor afectați de epuizare.
Inițiativa, pe numele “Propunerea legislativă privind modificarea și completarea unor acte normative pentru reglementarea epuizării profesionale (burnout)” purta semnătura a cinci parlamentari USR: senatorii Irineu Darău, Ion-Narcis Mircescu și deputații Marius-Andrei Miftode, Radu-Iulian Molnar și Emanuel-Dumitru Ungureanu.
În expunerea de motive, aceștia subliniau că burnoutul reprezintă o problemă majoră de sănătate publică în România, cu consecințe economice și sociale semnificative, iar lipsa unui cadru legal îi lasă pe angajați vulnerabili.
Momentul nu era întâmplător. Doar câteva săptămâni mai devreme, presa relata cazul Alexandrei Anghel, tânăra de 27 de ani care a murit la birou, după luni de epuizare, ignorare sistematică a simptomelor și lipsa oricărui sprijin real din partea angajatorului. Povestea ei a devenit simbolul unei generații care muncește până la epuizare. Uneori, până la moarte.
Proiectul propunea modificarea a trei legi importante:
- Legea securității și sănătății în muncă (319/2006)
- Legea privind asigurările pentru accidente de muncă și boli profesionale (346/2002)
- Legea privind medicina muncii (418/2004)
În ansamblu, propunerea legislativă configura burnoutul drept o afecțiune legată de muncă recunoscută oficial, și tratată legal ca o boală profesională. Astfel, angajații epuizați de stresul ocupațional ar fi dobândit dreptul la concediu medical plătit și suport (medical și psihologic), iar angajatorii ar fi avut obligația legală să prevină, să depisteze și să raporteze aceste cazuri.
Dintre prevederile exacte, merită menționate următoarele:
1. Definirea burnout-ului în legislație: Se introducea o definiție clară a stării de „epuizare profesională” în lege. Burnoutul este descris ca „stare de epuizare fizică și psihică, cauzată de stresul cronic generat de condițiile de muncă, care se manifestă prin distanțare mentală față de activitatea profesională și scăderea eficienței în îndeplinirea sarcinilor”. Această definiție urma să ușureze diagnosticarea și recunoașterea sindromului ca problemă de sănătate la locul de muncă.
2. Obligații pentru angajatori: Angajatorii ar fi fost obligați să ia măsuri de prevenire a burnoutului în rândul salariaților. Printre responsabilitățile propuse se numărau: evaluări periodice ale stării de sănătate mintală pentru angajații expuși riscului, efectuate de medicul de medicina muncii; sesiuni anuale de informare pentru toți angajații cu privire la semnele și simptomele burnoutului și la măsurile de prevenție, precum și acoperirea costurilor consilierii psihologice pentru angajații afectați. Cheltuielile pentru consiliere puteau fi suportate fie de angajator, fie de sistemul de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale.
3. Criterii de diagnostic și procedura de confirmare: Propunerea prevedea că burnoutul poate fi diagnosticat inițial de orice medic sau psiholog. Mai exact, dacă un medic sau psiholog suspectează un caz de burnout, pacientul este trimis la o unitate specializată de medicina muncii pentru stabilirea diagnosticului. Un medic specialist din acea unitate stabilește un diagnostic prezumtiv de epuizare profesională, care trebuie confirmat ulterior de Direcția de Sănătate Publică (DSP). În termen de 30 de zile de la semnalarea cazului, medicul specialist din cadrul DSP are obligația de a confirma sau infirma diagnosticul de burnout ca boală legată de profesie. Procedura este similară cu cea aplicată în cazul declarării unei boli profesionale obișnuite.
4. Concediu medical plătit pentru burnout: Angajații diagnosticați cu burnout ar fi beneficiat de concediu medical acordat în aceleași condiții ca și în cazurile de boli profesionale sau accidente de muncă. Durata concediului nu era fixată explicit în lege, ci urma să fie „proporțională cu gravitatea” cazului, stabilită la recomandarea medicului (inclusiv a psihologului, dacă este cazul) și cu avizul DSP. Ca și în regimul altor concedii medicale din accidente de muncă, primele 3 zile de concediu ar fi fost plătite de angajator, iar din a patra zi indemnizația ar fi fost acoperită de fondul de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale. Astfel, salariatul ar fi avut concediu medical plătit integral, similar unui accident de muncă.
5. Integrarea burnoutului în sistemul de asigurări: Proiectul de lege includea burnoutul în categoria riscurilor acoperite de asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale. Acest lucru însemna că salariații cu burnout confirmat ar fi avut acces la aceleași prestații ca în cazul unei boli profesionale: indemnizații pentru incapacitate temporară de muncă și tratament medical de specialitate, susținute din bugetul asigurărilor sociale.
6. Adaptarea programului de lucru pentru angajații afectați: Inițiativa propunea măsuri de sprijin la întoarcerea în activitate a celor care au suferit de burnout. Astfel, similar prevederilor deja existente pentru recuperarea după accidente de muncă, salariații cu burnout ar fi putut beneficia de reducerea temporară a timpului de lucru cu o pătrime (1/4 din normă) sau de transfer temporar pe un alt post mai puțin stresant, pe durata recuperării. Aceste ajustări urmau să se facă la recomandarea medicului curant sau a medicului de medicina muncii, cu avizul medicului asigurator, și erau însoțite de indemnizații compensatorii pentru pierderea parțială a veniturilor (supliment de salariu acoperit de asigurare). Scopul era ca angajatul să se poată reintegra trepta, și de a evita o suprasolicitare imediat după revenirea din concediu medical.
Cum a fost blocată și, în cele din urmă, abandonată această propunere de lege?
În martie 2025, la mai puțin de cinci luni de la depunere, proiectul a fost retras de inițiatori înainte de votul final din Parlament.
Propunerea primise deja un raport de respingere din partea comisiilor de specialitate din Senat: atât Comisia pentru sănătate, cât și cea pentru muncă au dat aviz negativ inițiativei. De asemenea, Consiliul Economic și Social a emis un aviz negativ asupra proiectului.
Un motiv principal pentru respingeri ținea de dificultatea implementării. Introducerea burnoutului în legislația existentă presupunea revizuirea mai multor acte normative, precum Legea Securității și Sănătății în Muncă, legea privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, dar și reglementările din medicina muncii. Aceste modificări ar fi necesitat un efort administrativ semnificativ și ar fi generat dificultăți legate de aplicare și monitorizare.
Nici Guvernul, nici majoritatea parlamentară (PSD-PNL) nu au susținut inițiativa. Nicio declarație publică de sprijin, nicio propunere de compromis, nicio ajustare de fond.
Neoficial, un aspect major l-ar fi putut reprezentat poziția mediului de afaceri, care s-a opus vehement. Dacă burnoutul ar fi fost recunoscut oficial ca boală legată de muncă, companiile ar fi fost nevoite să suporte costuri suplimentare: de la evaluări psihologice periodice și sesiuni de training, până la absențele angajaților aflați în concediu medical pentru burnout. Companiile ar fi avut nu doar obligația de a evalua periodic starea psihică a angajaților, ci și de a finanța măsuri reale de prevenție. Nu ar mai fi fost posibil ca angajatorul să închidă ochii la semnele de epuizare sau să pună totul pe seama „lipsei de motivație”. Ar fi însemnat, pentru prima dată, o recunoaștere oficială a faptului că mediul de lucru poate ucide nu doar cariere, ci și oameni.
La momentul retragerii, Irineu Darău, senator USR, declara:
„Voi reveni foarte curând cu o nouă inițiativă care va ține cont de toate aspectele dezbătute, care va pune accent pe măsurile preventive și va elimina orice temeri privind măsuri coercitive pentru angajatori.”
Evoluție pentru Europa, stagnare pentru România
Organizația Mondială a Sănătății a definit, încă din 2019, sindromul burnout drept un fenomen ocupațional (nu o boală clinică, ci un factor de risc asociat muncii).
În alte țări europene, subiectul nu mai e la stadiul de dezbatere. În Letonia și Italia, burnoutul e recunoscut ca boală profesională, cu drept la concediu medical plătit și măsuri clare pentru recuperare. În Suedia, spre exemplu. „tulburarea de epuizare” e motiv clar pentru concedii prelungite.
În Franța, Danemarca, Estonia, Ungaria, Malta, Slovacia, Portugalia, Cipru și Malta, burnoutul poate fi recunoscut ca boală profesională, fie printr-un mecanism flexibil de includere pe lista bolilor profesionale, fie, ca în cazul Olandei și Suediei, pe baza unei evaluări a legăturii directe dintre muncă și apariția sindromului. Recunoașterea oficială a burnoutului ca boală profesională oferă dreptul la beneficii precum concediul medical plătit extins, așa cum se întâmplă deja în Danemarca, Franța, Letonia, Portugalia și Suedia.
Diferența? Acolo, discuția nu mai este dacă burnoutul există sau dacă merită protecție, ci cum să fie implementate cele mai bune măsuri, cum se poate preveni problema înainte să explodeze. Europa își asumă, pe bani, pe acte și pe politici publice, faptul că epuizarea angajaților nu e un moft, ci un risc economic și social real.
România, între timp, rămâne blocată între lipsa de curaj politic și refuzul mediului de afaceri de a investi în prevenție. La noi, legea s-a oprit înainte de a începe.
Povestea legii burnoutului nu e doar despre o inițiativă legislativă eșuată. Este, în esență, despre o societate care și-a obișnuit oamenii să sufere în tăcere. O societate care preferă să piardă oameni decât să aloce bani și atenție pentru sănătatea mintală a celor care țin economia în viață.
Datele și realitatea zilnică arată că epuizarea e peste tot. O criză tăcută, nevăzută în rapoartele financiare, dar prezentă în fiecare demisie, în fiecare accident, în fiecare episod de depresie netratată. Faptul că statul și companiile aleg să ignore fenomenul nu îl face să dispară, ci doar mută factura în altă parte: la bugetul de sănătate, la lipsa de productivitate, la statistica sumbră a deceselor timpurii.
Când va avea România o lege reală pentru burnout?
Poate atunci când pierderile vor depăși beneficiile negării. Poate când presiunea publică va deveni suficient de puternică, iar vocile celor epuizați vor fi auzite nu doar în ședințe de terapie, ci și în Parlament.
Până atunci, realitatea e clară și dură: angajații români rămân neprotejați, iar burnoutul continuă să fie o pedeapsă tăcută pentru cei care nu au învățat, sau mai degrabă nu și-au permis, să spună „stop”.
Crezi că România are nevoie de o lege care să protejeze angajații de burnout? Ai semna o petiție pentru asta? Scrie-ne părerea ta sau spune-ne dacă ai fi gata să te alături unei inițiative concrete pe tema asta.
Sursa foto cover: Pexels.com
