Nu vorbim aici despre bărbați versus femei și nu facem clasamente ale suferinței, însă trebuie să spunem că, în cazul multor bărbați, conștientizarea vine prea târziu. La nivel global, peste 720.000 de oameni mor anual prin suicid, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. În Uniunea Europeană, bărbații mor prin suicid de 3,6 ori mai des decât femeile, arată Eurostat. În România, într-un studiu coordonat de prof. dr. Doina Cozman și publicat în Psihiatru.ro, pe date furnizate de Institutul Național de Sănătate Publică pentru perioada 2017–2021, 84,7% dintre decesele asociate suicidului au fost în rândul bărbaților. Acesta este un semnal de alarmă că tot ce împingem sub covor ne-a ajuns, în final, din urmă.
În plus, România nu are doar o problemă de suferință tăcută, ci și una de recunoaștere. OECD arată, în analiza sistemului de sănătate din România publicată în 2025, că tulburările de sănătate mintală sunt a doua cauză de ani trăiți cu dizabilitate la noi, dar rămân subdiagnosticate din cauza stigmei și a accesului limitat la diagnostic.
În același timp, burnoutul rămâne una dintre cele mai prost înțelese forme de suferință legată de muncă, și nici nu rămâne la birou. Vine acasă, intră în relații, schimbă felul în care omul vorbește, răspunde, iubește, muncește și se vede, per total, pe sine. Iar în cazul multor bărbați, munca nu este doar muncă, ci și rol, statut, validare și sens, dovada că pot, că au ajuns cine trebuiau să ajungă și că nu au nevoie de nimeni.
Tocmai de aceea, când munca începe să-i consume, nu se clatină doar statutul pe care l-au clădit, ci întreaga lor imagine despre ei înșiși, despre puterile lor și despre rolul lor în lume.
Publicăm acest articol în luna iunie, lună asociată internațional cu sănătatea mintală a bărbaților, nu pentru că e un subiect de sezon, ci pentru că asupra acestei urgențe permanente ochii stau mai drept ațintiți în această perioadă.
Am stat de vorbă cu doi psihoterapeuți: Georgiana Mustață, psihoterapeut sistemic, și Viorel Nedelcu, psihoterapeut cu formare psihanalitică, despre toate modurile în care un bărbat poate părea „doar stresat”, când de fapt este mult mai aproape de prăbușire decât îndrăznește să spună.
Ce ratăm când burnoutul nu arată ca „nu mai pot”
Primul motiv pentru care ratăm burnoutul la bărbați este că îl căutăm prea târziu. Îl căutăm în momentul spectaculos: când omul nu se mai poate ridica din pat, când plânge la birou, când își dă demisia și nu mai vede niciun sens în nimic. Doar că burnoutul nu începe acolo, ci acolo ajunge. Și ar fi extrem de trist să-l prindem doar în acel stadiu.
„Înainte de căderea efectivă, bărbații continuă să meargă la serviciu, își îndeplinesc responsabilitățile și par că fac față, însă cu un cost interior și un efort din ce în ce mai mare. În spatele acestei funcționări pot apărea schimbări subtile: devin mai iritabili, au mai puțină răbdare, se retrag din relații, par tot mai detașați de ceea ce fac sau au senzația că funcționează pe pilot automat și că totul a devenit doar o obligație”, explică Georgiana Mustață.
Viorel Nedelcu confirmă că burnoutul nu înseamnă doar epuizare fizică, ci și pierderea treptată a implicării afective:
„În timp, apare distanțarea emoțională față de partea profesională și de cei cu care lucrează. Relațiile devin impersonale, iar ceilalți, de obicei colegii sau cei apropiați, ajung să fie priviți și tratați cu răceală, iritare sau chiar cinism, ca și cum ar fi simple obiecte ori doar încă o problemă de rezolvat. […] A spune «nu mai pot» echivalează adesea cu trăirea unui eșec, motiv pentru care solicitarea de ajutor este frecvent amânată”.
Aici este una dintre cele mai importante chei ale discuției: suferința unui bărbat este adesea interpretată ca defect de caracter. „Te-ai schimbat, nu mai ești tu.” Rareori întrebăm ce s-a întâmplat cu el înainte să devină așa.
În loc de ajutor: furie, retragere, alcool și muncă în plus
Una dintre întrebările care apar mereu când vorbim despre sănătatea mintală a bărbaților este: de ce nu cere ajutor?
Întrebarea pare logică. Dar, de multe ori, pornește din locul greșit. Presupune că avem de-a face cu o alegere simplă: ai o problemă, ceri ajutor. Doar că, pentru mulți bărbați, cererea de ajutor nu a fost niciodată învățată ca opțiune firească. A fost trăită mereu ca slăbiciune, rușine, pierdere de control și o scădere a valorii.
Georgiana Mustață explică această dinamică prin felul în care sunt crescuți mulți băieți:
„Mulți bărbați ajung să exprime suferința prin furie, retragere, muncă excesivă sau consum de alcool nu pentru că nu au nevoie de ajutor, ci pentru că au învățat că vulnerabilitatea este un semn de slăbiciune și că trebuie să facă față singuri. Mulți cresc cu mesajul că este rușinos să plângă și că trebuie să fie puternici, să nu arate sensibilitate sau alte emoții, cu excepția furiei, care este adesea considerată acceptabilă pentru că exprimă putere.”
Dar dacă un copil învață în mod repetat că nu poate merge cu emoțiile lui către un adult, adultul de mai târziu nu va ști, ca prin magie, să o facă în relația de cuplu, în prietenii sau în cabinetul unui terapeut. Va face tot ce a învățat: va strânge în el, va masca și va evita efectele. Și pentru că asta e „bărbătesc”, va munci mai mult și se va autosabota:
„În multe contexte sociale și profesionale, performanța și productivitatea sunt puternic valorizate. Pentru unii bărbați, munca excesivă poate deveni nu doar o modalitate de a evita contactul cu suferința, ci și un comportament recompensat social”, concluzionează Georgiana.
Aici munca devine dublu periculoasă – nu doar că-l consumă, dar îl poate și premia pentru felul în care se consumă. Omul care stă peste program este apreciat. Omul care nu cere ajutor este „puternic”. Omul care nu pune limite este „de bază”. Omul care duce tot este promovat, până când nu mai poate duce nici pe el.
Viorel Nedelcu explică de ce furia poate deveni una dintre cele mai rapide ieșiri pentru o suferință care nu are limbaj. Furia, spune el, poate funcționa ca o supapă prin care sunt descărcate tensiuni psihice greu de tolerat și oferă, temporar, o senzație de control. Munca excesivă și alcoolul pot avea aceeași funcție de refugiu: munca dă senzația că lucrurile sunt sub control, alcoolul reduce pentru scurt timp tensiunea psihică.
„Paradoxal, în spatele izbucnirilor de furie se află frecvent nu puterea, ci dificultatea de a recunoaște și exprima propria slăbiciune”, spune Viorel.
Iar România are aici un context pe care nu avem voie să-l ignorăm. Potrivit raportului global OMS despre alcool și sănătate, România se află printre țările cu cel mai ridicat consum de alcool din lume, cu aproximativ 17 litri de alcool pur pe cap de locuitor de 15 ani și peste, în datele pentru 2019. INSP arată, în campania națională de prevenție a consumului de alcool din 2026, că 53,1% dintre bărbații români raportează episoade de consum excesiv cel puțin o dată pe lună, față de 18% dintre femei.
Asta nu înseamnă automat că orice bărbat care bea are o problemă de sănătate mintală, dar înseamnă că nu putem vorbi onest despre sănătatea mintală a bărbaților în România fără să vorbim și despre alcool. Atunci când nu există limbaj pentru vulnerabilitate, când serviciile de sprijin sunt greu de accesat, când rușinea e mai mare decât durerea, iar cultura îți spune să fii „bărbat”, rămân la îndemână multe forme de anestezie – majoritatea social acceptate, ba chiar încurajate.
Cât vine din muncă și cât vine din presiunea de a fi mereu în control?
Răspunsul onest este că nu le putem separa curat. Munca este terenul. Dar nu întotdeauna este singura sursă. Viorel Nedelcu formulează una dintre cele mai importante nuanțe ale articolului:
„Este important să nu confundăm terenul de manifestare cu sursa problemei. Munca nu oferă doar un venit, ci și statut, recunoaștere, apartenență și, pentru mulți oameni, un sentiment de sens în viață și identitate. Tocmai de aceea, burnoutul apare rareori într-o activitate care ne este indiferentă. El se dezvoltă ca erodare a investiției afective, de regulă, acolo unde există implicare, responsabilitate și investiție emoțională.”
Este o distincție foarte importantă: burnoutul apare acolo unde omului îi pasă, acolo unde ceva ce îi dădea sens începe să se golească de sens.
„Munca nu este întotdeauna cauza burnoutului, ci locul în care vulnerabilitățile personale și presiunile externe ajung să se exprime cel mai vizibil. Perfecționismul, conștiinciozitatea excesivă, dificultatea de a pune limite, nevoia permanentă de a performa sau de a demonstra că «poți» pot contribui decisiv la apariția lui”, concluzionează psihoterapeutul.
În cazul multor bărbați, se adaugă o presiune în plus: identitatea lor este strâns legată de performanța profesională și de rolul de susținător al familiei. De aceea, mulți ignoră primele semne ale epuizării și continuă să funcționeze până când resursele lor sunt aproape complet consumate.
De ce cer bărbații ajutor atât de târziu?
Cei mai mulți bărbați ajung să ceară ajutor abia atunci când strategiile prin care au supraviețuit nu mai funcționează. Pot apărea conflicte în cuplu, dificultăți la locul de muncă, probleme de sănătate sau pur și simplu sentimentul că nu mai pot susține ritmul.
„Dacă ani la rând au învățat că trebuie să se descurce singuri și că a cere ajutor este un semn de slăbiciune, este firesc ca primul impuls să fie să mai încerce încă puțin, să muncească și mai mult sau să își spună că vor trece și peste asta”, spune Georgiana.
În această evitare, nu citim nepăsare, aici rușinea joacă rolul central. „Faptul că au ajuns să sufere poate fi trăit deja ca un eșec al propriei persoane: «Ar fi trebuit să mă descurc singur». A cere ajutor poate veni la pachet cu sentimentul unei slăbiciuni profunde și cu multă rușine. Rușinea spune: «Eu, ca persoană, nu sunt în regulă».”
A înțelege asta nu înseamnă să scuzăm comportamente care îi rănesc pe cei din jur. Furia, retragerea, cinismul sau consumul excesiv de alcool pot face rău în toate relațiile personale sau de muncă, dar dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să înțelegem ce funcție îndeplinesc și ce nevoie acoperă. De multe ori, aceste comportamente sunt încercări greșite, costisitoare, uneori distructive, de a ține la distanță o durere pentru care nu au vocabular.
Când burnoutul devine semnal de alarmă clinică
Viorel Nedelcu atrage atenția că burnoutul este un proces, nu un eveniment punctual. Nu apare peste noapte, ci se instalează treptat, uneori în luni întregi de stres profesional cronic și tocire emoțională. Devine semnal de alarmă când simptomele persistă, nu se ameliorează prin odihnă sau concediu și încep să afecteze semnificativ munca, relațiile și viața de acasă.
„În această etapă, persoana nu mai este doar obosită, ci își pierde treptat capacitatea de a se implica emoțional în muncă, simte că ceea ce face și-a pierdut sensul și începe să funcționeze aproape exclusiv pe pilot automat, mecanic.”
Aici este granița pe care o ignorăm cel mai des: atunci când omul nu își mai revine prin odihnă, când cinismul devine felul principal de a se apăra, când munca își pierde sensul, când relațiile se degradează, când apare consum crescut de alcool sau alte substanțe, când se instalează anxietatea, depresia, insomnia sau senzația că viața merge pe pilot automat, atunci nu mai putem spera că lucrurile se vor îmbunătăți de la sine, și trebuie să luăm atitudine.
Ce ar trebui să observi la un bărbat care pare „doar stresat”
Ce ar trebui să observe o parteneră, un prieten, un coleg sau un manager? Lipsa interesului pentru lucrurile care înainte îi făceau plăcere. Iritabilitatea, indiferența, distanțarea emoțională, tendința de a deveni rece sau cinic în relațiile personale sau colegiale.
Tradus în viața de zi cu zi: nu te uita doar după omul care plânge sau spune direct că suferă. Uită-te și după omul care nu se mai bucură de nimic. Și întreabă altfel:
- Poate în loc de „ce ai?”, îl poți întreba „am observat că în ultimele săptămâni pari mult mai retras. E ceva ce te apasă zilele astea?”
- În loc de „iar ești nervos?”, poți spune „pare că ești sub mare presiune. Vrei să stăm puțin de vorbă?”
- În loc de „du-te la terapie, ai nevoie”, mai degrabă intervii cu „nu trebuie să rezolvi totul singur. Pot să te ajut să găsim pe cineva cu care să vorbești?”
Pentru manageri, semnalul ar trebui să fie la fel de clar: un angajat care devine rece, cinic, greu de atins, care livrează mai greu sau răspunde tot mai scurt nu este automat leneș, demotivat sau dificil, și nici nu-și caută probabil altceva de lucru. Poate fi epuizat. Iar răspunsul organizațional corect sigur n-ar trebui să conste în presiune în plus.
Cum vorbim despre asta fără să facem (mai mult) rău
Există un risc real în felul în care vorbim azi despre sănătatea mintală a bărbaților: să transformăm vulnerabilitatea într-un nou standard de performanță. Să le cerem bărbaților să fie vulnerabili „corect”, să vorbească „sănătos”, să se deschidă „la timp”. Să pună în cuvinte perfect ce nu au fost învățați niciodată să numească.
Nici vulnerabilitatea asta nu funcționează la comandă, așa cum nici bărbații nu vor vorbi brusc despre problemele cu care se confruntă, doar pentru că le-am spus noi acum că „ar trebui” să vorbească.
Georgiana spune că avem nevoie de mai puțină judecată și mai multă curiozitate:
„În loc să ne întrebăm «de ce nu vorbește?» sau «de ce nu cere ajutor?», poate fi mai util să ne întrebăm «ce face atât de greu să vorbească despre ceea ce trăiește?».”
Ea insistă pe un lucru esențial: vulnerabilitatea nu poate fi impusă, apare doar atunci când oamenii au experiența că pot vorbi despre ceea ce trăiesc fără să fie ridiculizați, judecați sau considerați ca fiind mai puțin valoroși. Deci ne trebuie precedent și exercițiu. Să ne ținem de cuvânt:
- Dacă le spunem bărbaților să vorbească, ar fi bine să știm ce să facem când o fac;
- Dacă-i aplaudăm public pentru vulnerabilitate, să nu-i penalizăm profesional atunci când încep să impună limite;
- Dacă le spunem că e ok să ceară ajutor, să ne asigurăm că în organizațiile noastre nu mai tratăm semnele de epuizare ca semne de reziliență și dedicare.
Viorel formulează aceeași idee din perspectiva responsabilității față de sine: recunoașterea propriilor limite nu este un eșec, spune el, ci un act de responsabilitate. Problema este că trăim într-o cultură a performanței care ne împinge să ignorăm limitele și să le depășim până când ne pierdem pe noi înșine.
Poate că aici trebuie să fim foarte clari: nu le cerem bărbaților să devină „mai buni” la suferit frumos. Le cerem familiilor, grupurilor de prieteni, organizațiilor și societății să nu îi mai recompenseze doar când duc totul singuri, ca niște „bărbați adevărați”.
Mitul cel mai periculos
Pentru că în continuare în România cel mai periculos mit este că un bărbat puternic trebuie să se descurce pe cont propriu.
„Acest mesaj îi poate face pe mulți bărbați să creadă că a cere ajutor înseamnă că au eșuat sau că sunt slabi. În realitate, el duce adesea la izolare și la trăirea suferinței în singurătate, ceea ce o poate face și mai copleșitoare”, spune Georgiana Mustață.
Viorel Nedelcu completează aceeași idee din unghiul statutului: pentru mulți bărbați există presiunea permanentă de a demonstra că pot. Că pot face față, că pot gestiona situațiile și că pot duce totul pe umeri. Iar când această imagine începe să se fisureze, vulnerabilitatea este trăită nu doar ca suferință, ci ca eșec al propriei persoane și de statut.
Cele două răspunsuri se întâlnesc perfect. Georgiana întreabă ce experiențe a avut un bărbat când a încercat să meargă cu suferința lui către cineva. Viorel arată ce preț plătește când imaginea de om care poate începe să se fisureze. Împreună descriu cercul greu de întrerupt, în care ne tot învârtim: băieții cresc fără spațiu pentru vulnerabilitate, bărbații ajung să sufere în tăcere, iar societatea citește tăcerea lor ca dovadă că sunt bine.
Nu sunt mereu bine, dar mai mereu sunt foarte bine antrenați să nu se vadă.
Ce putem face concret
După tot ce spun datele și după tot ce explică cei doi psihoterapeuți, soluțiile nu pot fi doar individuale. Dacă ne uităm cu gândire critică la imaginea de ansamblu, avem nevoie de intervenții culturale, organizaționale, relaționale și sistemice. Dar există și câteva lucruri pe care le putem face mai bine, chiar începând de azi:
- Dacă observi ceva, întreabă specific. Nu „Da’ tu ce ai?”, ci „am observat că în ultimele săptămâni pari mai absent și mai obosit. E ceva ce te apasă?”
- Dacă ești manager, nu confunda orice schimbare de comportament cu lipsă de motivație. Un angajat care devine cinic, rece, retras sau tot mai iritabil poate fi un angajat epuizat, nu a devenit brusc un angajat „problemă”.
- Dacă ești prieten, nu aștepta doar confesiuni clare. Mulți bărbați nu vor începe cu „am nevoie de ajutor”. Vor începe, poate, cu o glumă proastă, o bere în plus, o explozie de furie sau retragere bruscă din activitățile pe care le făceați cu plăcere împreună.
- Dacă te-ai recunoscut ca fiind chiar tu omul despre care vorbește, indirect, acest articol, începe cu un pas mic: pune în cuvinte ce simți, chiar și doar pentru tine. O frază pe zi, o foaie de jurnal, o notiță-n telefon, promitem că nu-s „doar pentru fete”. Explică-ți sentimentele sau comportamentele, tu pentru tine, în minte sau în scris: „Sunt epuizat.” „Mi-e rușine.” „Mi-e frică.” „Nu mai simt nimic.” „Nu mai vreau să fac lucrurile așa.” Iar apoi, când ești pregătit, găsește pe cineva cu care să stai de vorbă despre legăturile dintre ceea ce simți și modurile în care asta se transformă în comportamente, reacții și obiceiuri.
Iar dacă ai gânduri negre sau simți că ești în pericol, cere ajutor urgent. Sună la 112 sau mergi la cea mai apropiată cameră de gardă. În România există și TelVerde Antisuicid, 0800 801 200, apelabil gratuit la nivel național; verifică programul actual pe antisuicid.ro
Suntem conștienți că un articol nu schimbă singur o cultură, dar poate ajuta să schimbăm întrebarea de ghidaj, de la:
un bărbat este suficient de puternic încât să ducă totul singur?
la:
câți bărbați am pierdut deja — în relații, în familii, în echipe sau definitiv — pentru că au fost învățați că a cere ajutor înseamnă că au eșuat?
Și poate ar trebui să recunoaștem, în sfârșit, că un bărbat care spune „nu mai pot” nu este un bărbat slab, ci doar un om care încă încearcă să rămână în viața lui.
Despre specialiștii consultați:
Georgiana Mustață este psihoterapeut sistemic și lucrează cu adulți, cupluri și familii, în Iași. A urmat formarea în terapia centrată pe emoții (EFT), abordare care îi influențează semnificativ practica terapeutică. Anterior practicii în psihoterapie, a lucrat peste patru ani în recrutare, dintre care trei în recrutarea și integrarea angajaților. Experiența din mediul organizațional, alături de practica psihoterapeutică, îi oferă o perspectivă asupra provocărilor din viața profesională și asupra impactului pe care acestea îl pot avea asupra sănătății mintale și relațiilor.
Viorel Nedelcu este psiholog și psihoterapeut cu formare în psihoterapie psihanalitică, din București. Are experiență îndelungată în practica privată și oferă servicii de psihoterapie individuală și psihoterapie de cuplu. Interesul său profesional vizează funcționarea minții și relațiile interumane, cu accent pe semnificația viselor, motivațiile inconștiente ale comportamentului, dinamica relațională inconștientă, antropologia culturală și impactul tehnologiei asupra experienței umane. Poate fi contactat la viorel.nedelcu@spatiulmental.ro
Sursa foto cover: Gabriel Cox on Unsplash
