Andrei și Bogdan au pornit din același loc. Aceeași medie la început de an, 7,50. Aceeași timiditate, aceeași apatie, familii stabile, dar ocupate. La sfârșitul anului școlar, Andrei avea media 8,80, intrase în clubul de robotică al liceului și știa exact ce voia să studieze. Bogdan rămăsese corigent la fizică, se izolase și nu mai avea nicio direcție. Singura diferență dintre ei a fost că Andrei a acceptat să meargă, săptămânal, la consiliere. Bogdan a refuzat, spunând că „nu are nevoie”.
I-am urmărit pe amândoi un an întreg, pentru cercetarea mea de disertație. Diferența dintre ei nu a venit din talent. A venit din acces la sprijin și din disponibilitatea de a-l folosi. Iar acea diferență, înmulțită cu sute de mii de adolescenți, ajunge mai târziu în piața muncii sub forma abandonului universitar, a reorientărilor costisitoare și a oamenilor care petrec ani buni într-o meserie în care nu se regăsesc.
Lucrez de peste un deceniu cu adolescenți, organizații și cu oameni aflați în tranziții profesionale. Forumul Economic Mondial estimează că până în 2027 aproape un sfert dintre locurile de muncă se vor transforma profund, iar 44% dintre competențele cerute angajaților se vor schimba. Într-o lume care se mișcă atât de repede, alegerea unui profil de liceu la 14 ani sau a unei facultăți la 18 ani e primul pas pe o piață a muncii pe care nimeni nu o mai parcurge în linie dreaptă.
Am vrut să înțeleg de unde pornește ruptura. Așa că am chestionat 165 de elevi și 22 de profesori diriginți din București și din țară. Ce am găsit nu a fost absența consilierii ca temă de discuție.
Paradoxul conștientizării
Aproape 9 din 10 elevi știu că în școala lor există un consilier. Aproape 7 din 10 spun că orientarea în carieră este importantă pentru viitorul lor. Și totuși, tot aproape 7 din 10 consideră puțin sau deloc probabil să ceară vreodată, din proprie inițiativă, ajutorul acelui consilier.
Bariera nu este informarea. Copiii știu că serviciul există și chiar îi recunosc valoarea, în principiu. Bariera este că nu îl percep ca pe o soluție pentru ei, aici și acum.
Între a ști că un serviciu există și a-l căuta atunci când te doare cu adevărat se cască o prăpastie. În ea se pierde orientarea unei întregi generații.
Datele arată unde merg, de fapt, copiii. Când sunt nehotărâți, 75,8% se consultă cu părinții și doar 10,9% ar apela la consilierul școlar. Părinții rămân principala sursă de informare despre carieră (74,5%), urmați de internet și de rețelele sociale (48,5%). Specialiștii, oamenii formați tocmai pentru asta, sunt consultați de mai puțin de unul din zece elevi.
Părinții fac ce pot, din dragoste. Problema aparține sistemului: în clipa de maximă nevoie, copilul alege calea cea mai la îndemână și cea mai familiară, chiar dacă ea vine adesea cu o imagine învechită sau distorsionată despre ce cere astăzi piața muncii.
Un consilier la 2.000 de copii
Există un motiv structural pentru care consilierul nici nu apare pe radarul elevilor: de multe ori, pur și simplu nu există suficienți. În zonele defavorizate, raportul ajunge la un consilier pentru 1.800–2.200 de elevi. Standardul recomandat de American School Counselor Association este de un consilier la 250–400. La o asemenea încărcare, o intervenție personalizată și constantă devine imposibilă fizic, oricât de dedicat ar fi omul de la cabinet.
Peste această lipsă se așază una de resurse: 68% dintre consilierii din România spun că materialele de care dispun sunt nepotrivite, iar 72% nu au acces la teste vocaționale validate. Le cerem unor profesioniști să orienteze copiii spre profesiile anului 2030 fără instrumentele de bază ale meseriei lor.
Când consilierul lipsește, greutatea cade pe umerii dirigintelui. Și aici am dat peste poate cea mai grăitoare cifră din toată cercetarea: 95,5% dintre profesori simt nevoia unei formări în acest domeniu, dar doar 36,4% au urmat un curs în ultimul an. Le-am dat diriginților o responsabilitate, fără să le dăm și pregătirea. Un profesor mi-a spus simplu: „Suntem presați de materia de examen. Dirigenția se sacrifică prima”.
Ce funcționează, de fapt
Vestea bună e că știm ce dă rezultate. Acolo unde colaborarea dintre profesor și consilier chiar există, peste 80% dintre profesori o evaluează ca fiind bună sau foarte bună. Problema nu stă în calitatea acestei colaborări, ci în cât de rar se întâmplă. Iar elevii ne spun foarte limpede ce-și doresc: 57,6% preferă discuțiile cu profesioniști din diferite domenii, 49,7% vizitele la companii și facultăți. Clasica ședință unu-la-unu la cabinet? O preferă sub un sfert dintre ei.
Mesajul e clar. Consilierea de care au nevoie copiii de azi nu seamănă cu cabinetul tăcut de altădată. Ei vor contact cu lumea reală a muncii: oameni adevărați, locuri adevărate, povești adevărate de drum profesional. Întoarcerea lui Andrei a venit tocmai dintr-un astfel de contact – un club de robotică, o pasiune validată, o direcție pe care a putut, în sfârșit, să o numească.
De la conștientizare la implementare
Cercetarea m-a lăsat cu o concluzie pe care o port de atunci cu mine: nu ne lipsește conștientizarea problemei la nivel de discurs. Toată lumea e de acord, în principiu, că orientarea contează. Ne lipsește implementarea. Iar implementarea se construiește pe trei niveluri, în același timp.
La nivelul politicilor publice, avem nevoie de mai mulți consilieri. Apropierea de standardul de 1 la 250–400 este condiția fără de care nimic altceva nu funcționează cu adevărat. Avem nevoie de formare obligatorie pentru diriginți, un modul de minimum 40 de ore, reînnoit la fiecare doi ani. Și avem nevoie de o platformă națională cu teste validate și informații despre profesii reale, inclusiv despre cele care abia acum apar.
La nivelul școlii, lucrurile pot începe chiar de mâine, cu bugete mici. O „Săptămână a carierei” care demistifică mersul la consilier. O singură activitate de orientare pe lună, integrată curat în ora de dirigenție. Un program de tip „Profesioniști în clasă”, în care oameni din meserii diverse – inclusiv părinți ai elevilor – vin lunar să povestească despre propriul drum: cum au ajuns acolo, ce au studiat, ce i-a surprins. Costul e aproape zero. Impactul, după tot ce știm despre felul în care se nasc interesele unui tânăr, poate fi uriaș.
La nivelul familiei, părinții au nevoie de un loc în interiorul procesului. Cât timp rămân în afara lui, chiar și sprijinul bine intenționat lovește pe lângă. Ateliere comune părinte–copil despre cum vorbim despre viitor fără să ne certăm. Întâlniri în care le dăm date despre piața de azi, ca sprijinul lor să stea pe realitate, nu pe amintiri.
Ce putem face fiecare dintre noi
Scriu toate acestea pentru oricine are o pârghie, oricât de mică.
Dacă ești angajator sau lucrezi în HR, deschide-ți ușa. O oră pe lună în care cineva din echipă merge într-o școală și povestește onest despre meseria lui valorează mai mult decât orice campanie de employer branding. Generația pe care o vei angaja peste cinci ani se formează chiar acum.
Dacă ești profesor sau director, transformă o oră de dirigenție pe lună într-un spațiu real de orientare. Bugetul necesar e zero. Resursa necesară e voința de a începe.
Dacă ești părinte, schimbă întrebarea. În loc de „ce vrei să te faci”, încearcă „ce te-a făcut curios săptămâna asta”. Și fă loc gândului că un specialist îți poate ajuta copilul, uneori, mai bine decât temerile noastre.
Dacă iei decizii în sistem, ține minte o singură cifră: un consilier la 2.000 de copii. Fiecare an în care o lăsăm așa este un an în care trimitem pe piața muncii tineri care au ales pe întuneric.
Andrei și Bogdan au pornit identic. Ce i-a despărțit a fost o mână întinsă la timp. Mâinile le avem deja. Ne mai trebuie doar decizia de a le întinde.
