Epidemia de abandon: generația crescută cu teamă de părinți se teme azi și de proprii copii

Astăzi discutăm despre una dintre cele mai tăioase și actuale dileme familiale ale momentului: ruptura dintre părinți și copiii lor, ajunși majori. Din păcate, un fenomen mai prezent decât ai crede. O problemă complexă, la care vom descoperi împreună că există căi de rezolvare.
Epidemia de abandon: generația crescută cu teamă de părinți se teme azi și de proprii copii

Imaginează-ți cum ar fi ca propriul tău copil să te dea afară din viața lui, într-o zi, fără nicio explicație. Să te trezești ca peste noapte un străin pentru cel pe care l-ai crescut. Sună înfricoșător, nu-i așa? Bine ai venit în era izolării parentale. 

Suntem în mijlocul unei epidemii de înstrăinare parentală, ne avertizează experții. Tot mai mulți părinți se confruntă cu o realitate grea: copiii lor, azi adulți, îi resping și întrerup legătura cu ei, fără avertisment. Un studiu recent arată că 3 din 10 copii majori nu prea mai simt dorința să-și viziteze casa părintească, fiind înstrăinați de tații sau de mamele lor. Aceste cifre record par să-și aibă rădăcinile în modul diferit de parenting adoptat de generațiile mai noi.

Ce s-a întâmplat? Cei din generația Baby Boomers, adică cei născuți între 1946 și 1964, au crescut sub o disciplină strictă, cu părinți care foloseau cureaua și frica pentru a asigura comportamentul „adecvat”. Drept reacție, atunci când le-a venit vremea, au adoptat un stil de parenting mai blând și mai implicat, încercând să evite aceleași greșeli. Evitarea conflictelor și dorința de a crea relații egalitare cu copiii lor nu a avut însă doar efectul scontat – ba chiar a dus la perpetuarea unei lipse de experiență în gestionarea sănătoasă a disputelor.

Această abordare a crescut copii care nu au învățat cum să-și gestioneze furia și dezamăgirile. Așa că azi cei mai mulți tineri nu se mai ceartă cu părinții lor – ci aleg mai degrabă să se retragă, să reducă la minim discuțiile, ori chiar să taie complet legăturile

Practic, în mod paradoxal, generația care a crescut temându-se de părinți a ajuns acum să se teamă și de respingere din partea propriilor copii.

Mulți dintre acești tineri ajung să facă terapie și, în loc să fie încurajați să-și rezolve conflictele, uneori sunt îndemnați să se distanțeze și mai mult. Terapeuții tineri, la rândul lor crescuți de părinți „boomers”, par să fie mai puțin confortabili cu ideea de conflict și mai predispuși să recomande tăierea relațiilor, pe care le încadrează la capitolul celor „toxice”, amplificând astfel problema.

Relațiile cu părinții ne pot afecta și viața profesională: studiile arată că persoanele care au o relație mai pozitivă cu părinții lor au o orientare mai pozitivă spre muncă și o etică a muncii mai puternică. De altfel, conflictele sunt o parte importantă din viețile noastre profesională. Fiecare echipă trece prin patru etape foarte bine delimitate, pe măsură ce membrii călătoresc de la statutul de străini la cel de colegi de muncă: vorbim despre modelul FSNP (Forming, Storming, Norming și Performing) definit de Bruce Tuckman. Iar partea de Furtună, de gestionare în mod sănătos a conflictelor dintre membrii echipei, reprezintă una dintre cele mai importante etape ale acestui proces. În plus, avem de-a face zilnic cu diferite tipologii de colegi mai dificili la job și este important să știm să gestionăm într-un mod corect relațiile cu aceștia.

Ce putem face? Dialogul e cheia, și, ce să vezi, nu există „scurtături”. Este esențial ca atât părinții, cât și copiii să învețe să își asume și să consume conflictele într-un mod sănătos. Trebuie să învățăm să ne confruntăm cu furia, dezamăgirea și conflictul. Să înțelegem că aceste sentimente sunt normale și sănătoase și că pot fi gestionate într-un mod care să întărească relațiile, nu să le distrugă. Până la urmă, oricât de bine intenționați ar fi părinții, dacă nu-și învață copiii să navigheze printre emoțiile dificile, riscă ori să le creezi un handicap, ori să-i piardă de tot.

În loc să fugim de ceea ce nu ne face să ne simțim confortabil, să stăm cu temerile noastre, cu durerile noastre, să ni le analizăm, înțelegem și consumăm ne poate ajuta în construirea unor relații sănătoase, pe termen lung, și de orice natură. 

Distribuie articolul
Articol scris de

Un răspuns

  1. Eu nu am fost crescuta asa. Am crescut cu teama de tata, iar mama, era obiect de recuzita. Practic, am crescut singura. Mai ales ceva mai tarziu, cand taica miu era plecat serviciul. Nu pot sa zic ca am realizat asta cand eram copil sau mai tanara, ci mai tarziu in viata. Si anume ca parintii mei nu tin cu mine, nu le pasa de mine si ca mai importanti sunt prietenii pentru ei si parerea lumii. Cand am incercat sa discut cu mama mea sa ii zic, bineinteles, ea a avut dreptate, ea e adultul, eu copilul. Ma simteam sufocata, tratata ca un copil, neprioritara si niciodata nu mi-au cerut niciunul scuze fiindca niciodata nu au considerat ca au gresit cu nimic. De asta m-am indepartat. Aveam nevoie sa obtin independenta, autonomie si sa ma rup de familie, sa tranzitionez catre o viata de adult. Daca as fi avut parinti mai deschisi, poate altfel ar fi fost relatia. Nu cred ca articolul asta e un standard. Cand copilul iti pleaca sau rupe relatiile, fii sigur ca ceva a incercat sa faca, sa discute, sa fie inteles. In stilul lui. Si nu a primit ce a dorit. Asa ca a plecat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cel mai recent episod de podcast
Citește articole cu etichetele de mai jos

Alte articole similare