Mental Health Europe a publicat, în cadrul European Mental Health Week 2026, un policy brief care pune în termeni oficiali europeni exact ceea ce echipa noastră cere prin campania #VremLegeaBurnout: riscurile psihosociale la muncă trebuie scoase din zona recomandărilor voluntare și reglementate obligatoriu. Raportul arată dimensiunea crizei, costul economic al inacțiunii și nevoia unei strategii europene de sănătate mintală cu finanțare, monitorizare și responsabilitate. Pentru România, care a ratat deja două încercări legislative privind epuizarea profesională, mesajul e limpede: cu cât întârziem mai mult, cu atât vom plăti mai scump.
Europa spune, în sfârșit, ce România încă ezită
Policy brief-ul „Stronger together: a path towards a european mental health strategy for all” reprezintă o poziționare europeană oficială și documentată, care ne confirmă demersurile: Sănătatea mintală la muncă nu mai poate fi lăsată pe mâna bunăvoinței, a posterelor cu „ai grijă de tine”, a workshopurilor de wellbeing ținute între două ședințe toxice și a ghidurilor pe care angajatorii sau statele le aplică doar atunci când vor. Mental Health Europe cere explicit o directivă europeană dedicată riscurilor psihosociale la locul de muncă, cu standarde obligatorii în toate statele membre.
Pentru România, această recomandare schimbă greutatea subiectului. Legea epuizării profesionale nu mai poate fi împinsă comod în zona inițiativelor considerate „prea ambițioase”, „prea sensibile” sau „prea greu de aplicat”. Susținerea venită din partea uneia dintre cele mai importante organizații europene din zona sănătății mintale mută discuția despre burnout din registrul opiniei în cel al responsabilității publice.
Am cerut sprijin european, am obținut un argument important
La începutul lunii mai, o parte din echipa Hacking Work a fost la Bruxelles, la evenimentul „Breaking the Silence: Mental Health in Europe”, organizat în Parlamentul European la invitația europarlamentarului Nicu Ștefănuță, vicepreședinte al Parlamentului European. Am vorbit acolo despre nevoia unei legi funcționale privind epuizarea profesională în România, despre cele 15.000 de semnături strânse prin petiția #VremLegeaBurnout, despre cazurile documentate și despre eșecurile legislative care ne-au arătat că indignarea, oricât de justificată, nu ajunge dacă nu este dublată de mecanisme aplicabile.
În aceeași sală a fost și echipa Mental Health Europe. Le-am scris ulterior și le-am trimis întrebări concrete: ce funcționează în Europa pentru prevenirea burnoutului, unde ar trebui așezată epuizarea profesională în legislație, ce nu trebuie sacrificat în negocierile politice și cum evităm o lege simbolică. Le-am cerut exemple de bune practici, ghidaj și susținere. Raportul publicat ulterior răspunde indirect, dar face și mai mult decât câteva răspunsuri punctuale: pune în limbaj european, cu date și recomandări clare, cadrul de care avem nevoie ca să ducem mai departe argumentul și pentru România.
Poziția Mental Health Europe confirmă oficial direcția pe care am cerut-o la Bruxelles și spune, la rândul său, că o lege a burnoutului trebuie să fie parte dintr-o politică publică matură, valabilă indiferent de stat.
Cifrele care ar trebui să oprească orice amânare elegantă
Raportul Mental Health Europe pune pe masă cifre imposibil de îmblânzit prin limbaj birocratic. Aproape jumătate dintre oamenii din Europa, 46%, au raportat în ultimul an dificultăți emoționale sau psihosociale. Sondajul Eurofound 2025 arată că 57% dintre respondenți prezintă semne de risc de depresie, într-un context descris ca posibil „stres persistent la nivel societal”.
Costul economic este uriaș: sănătatea mintală precară costă economiile europene peste 600 de miliarde de euro pe an, adică mai mult de 4% din PIB-ul Uniunii Europene și mai mult decât întregul buget anual al UE. În piața muncii, dimensiunea problemei devine și mai greu de ocolit: aproximativ jumătate din toate zilele de muncă pierdute în Europa sunt legate de stres și riscuri psihosociale la locul de muncă, iar afecțiunile de sănătate mintală sunt principala cauză de ieșire timpurie de pe piața muncii în statele membre.
Aici trebuie spus și ce lipsește din aceste cifre: burnoutul, ca fenomen distinct, apare prea rar în statistici clare, tocmai pentru că nu este măsurat coerent, nu este definit suficient de operațional în legislațiile naționale și ajunge adesea ascuns sub alte etichete clinice sau administrative. Asta contează enorm pentru orice lege viitoare; dacă nu definești operațional fenomenul, nu îl poți măsura; dacă nu îl măsori, nu îl poți preveni; iar dacă nu îl legi de organizarea muncii, îl lași în continuare pe umerii angajatului, ca și cum epuizarea ar fi doar o problemă de rezistență personală.
Pe românește, nota de plată există deja și tot achităm la ea, prin concedii medicale repetate, absenteism, demisii, scădere de productivitate, conflicte de muncă, litigii, echipe destabilizate, familii care duc acasă efectele culturilor organizaționale toxice și instituții care trebuie să lupte să repună pe picioare oameni consumați. Raportul spune foarte clar că sistemele de sănătate mintală sunt puse să compenseze condiții care nu ar fi trebuit să apară în primul rând. Aici mesajul european se întâlnește perfect cu misiunea #VremLegeaBurnout: prevenția trebuie normalizată și folosită înaintea prăbușirii, pentru că pansamentul va fi mereu prea mic pentru rana deja creată.
Sănătatea mintală nu poate depinde de participare voluntară
Una dintre cele mai dure concluzii ale raportului privește modelul voluntar pe care Europa îl folosește în sănătate mintală. Abordarea cuprinzătoare privind sănătatea mintală, lansată de Comisia Europeană în 2023, a reprezentat un pas important: pentru prima dată, sănătatea mintală a fost tratată ca temă transversală, legată de educație, muncă, digitalizare, incluziune socială, tineret și justiție. Doar că arhitectura rămâne fragilă. Cele 20 de inițiative flagship au fost legate de actualul ciclu bugetar european, multe se apropie de final în 2027, iar participarea statelor membre a rămas în mare parte voluntară. Fără obligații, fără finanțare legată de rezultate și fără monitorizare solidă, nu poți ști unde s-a produs schimbare reală și unde s-au emis doar rapoarte.
România cunoaște foarte bine această capcană. Avem prevederi care promit protecție, dar nu livrează nimic atunci când vorbim despre stres ocupațional, suprasolicitare și epuizare psihică. Avem doar la nivel teoretic reguli despre securitate și sănătate în muncă, proceduri privind bolile profesionale, instituții care ar trebui să prevină și să intervină, dar când sănătatea mintală trebuie legată concret de felul în care este organizată munca, sistemul e atât de fragmentat încât nimeni nu mai poate folosi pârghiile. Medicina muncii, DSP, ITM, angajatorii, psihiatria, psihologia și psihoterapia funcționează prea des în paralel, iar angajatul rămâne să demonstreze singur că munca l-a adus în burnout și să lupte în instanță pentru drepturile sale. Am scris mai multe despre asta aici.
De aceea, recomandarea Mental Health Europe pentru o directivă europeană este atât de importantă. O directivă ar obliga statele membre să trateze riscurile psihosociale ca parte reală a securității și sănătății în muncă, cu standarde minime aplicabile peste tot în Uniune. Stresul ocupațional, burnoutul, suprasolicitarea și presiunea organizațională ar deveni riscuri de evaluat, prevenit, monitorizat și corectat, pragmatic și măsurabil.
Tinerii cer ajutor. Unde integrăm prevenția pentru viitorul pieței muncii?
Raportul arată că 49% dintre tinerii din UE raportează nevoi nesatisfăcute de îngrijire a sănătății mintale, comparativ cu 23% dintre adulți, iar suicidul este principala cauză de deces în rândul tinerilor de 15–19 ani din UE. Aceste date trebuie citite împreună cu tot ce am auzit și noi la Bruxelles: sănătatea mintală la muncă nu începe în prima zi de job. Începe în familie, în școală, în comunitate, în felul în care învățăm să vorbim despre frică, rușine, presiune și ajutor.
Prăbușirea unui om la muncă nu vine de nicăieri. De multe ori, acel om ajunge într-o organizație toxică după ani întregi în care a învățat că trebuie să tacă, să ducă, să nu deranjeze, să fie „puternic”, să răspundă la orice oră, să nu impună limite, și de cele mai multe ori confundă epuizarea cu valoarea profesională. Asta este cultura pe care o tot ambalăm ca performanță. Astfel că o strategie europeană serioasă privind sănătatea mintală nu poate rămâne doar în zona spitalelor și a tratamentului. Trebuie să intre în școli, în companii, în politicile de ocupare, în sănătate publică, în legislația muncii, în finanțările europene și în lista de indicatori după care măsurăm succesul unei societăți.
Cine ne ridică? Și salvatorii sunt epuizați
Raportul vorbește și despre criza specialiștilor. Media europeană este de 9,3 psihologi și 28,4 asistenți medicali în sănătate mintală la 100.000 de oameni, dar aceste cifre ascund diferențe uriașe între state și nu surprind corect toate categoriile relevante, precum asistenții sociali, terapeuții ocupaționali sau specialiștii de peer support.
În același timp, între 11% și 34% dintre angajații din sănătate iau în calcul să părăsească profesia, iar Europa ar putea ajunge la un deficit de aproape un milion de angajați în sectorul sănătății până în 2030. Asta poate fi considerată una dintre cele mai periculoase fracturi ale sistemului – oamenii de care avem nevoie ca să tratăm criza sunt, la rândul lor, consumați.
Un sistem epuizat nu poate vindeca o societate epuizată. România ar trebui să citească acest avertisment cu maximă seriozitate, pentru că deja vedem cum profesioniștii din sănătate, educație, administrație și servicii sociale duc pe umeri instituții care funcționează mai mult din inerție, sacrificiu personal și improvizație. Am scris aici despre epuizarea celor care lucrează în sănătate, aici despre epuizarea celor din educație, aici despre epuizarea din tehnologie, aici despre epuizarea angajaților din sectorul cultural.
Ce propune Mental Health Europe pentru următorul deceniu
Mental Health Europe propune cinci direcții concrete pentru o nouă strategie europeană de sănătate mintală:
- ancorarea sănătății mintale în guvernanța europeană,
- mutarea accentului spre prevenție,
- accelerarea tranziției către îngrijire comunitară,
- integrarea sănătății mintale în toate politicile și
- finanțarea societății civile și a oamenilor cu experiență directă ca infrastructură democratică, nu ca decor în consultare.
Pentru Vrem Legea Burnout, două dintre aceste direcții sunt decisive. Prima este directiva pentru riscuri psihosociale la muncă. A doua este includerea reală a oamenilor afectați, a practicienilor și a organizațiilor civice în construcția politicilor publice. Campania noastră s-a construit din mărturii, cazuri grele, documentare, întrebări incomode și implicarea oamenilor care au avut curajul să spună ce li s-a întâmplat. Vocile, experiențele și lecțiilor lor merită să se reflecte în textul legii.
Până în 2037, raportul imaginează o Europă în care sănătatea mintală este măsurată cu aceeași seriozitate cu care sunt urmăriți indicatorii fiscali sau de ocupare, statele raportează anual pe indicatori comuni, iar decalajele declanșează sprijin structurat. Poate suna ambițios pentru o țară obișnuită să reacționeze doar atunci când nu mai are încotro, dar exact asta trebuie să cerem și în România: date, raportare, responsabilitate, finanțare și mecanisme clare.
Mesajul pentru România poate fi comprimat destul de incomod: burnoutul nu se combate cu bunăvoință.
Noi continuăm, cu acest nou raport drept combustibil
Raportul Mental Health Europe nu adoptă legea în locul nostru, nu obligă de mâine niciun angajator român să evalueze corect riscurile psihosociale și nu repară peste noapte felul în care ITM, DSP, medicina muncii, psihiatria, psihologia, psihoterapia și angajatorii comunică între ele, dar ancorează subiectul într-o discuție purtată la nivel înalt.
Ca de obicei, rămânem aici să urmărim parcursul acestei discuții, să documentăm tot ce se întâmplă în jurul ei, să cerem date, să consultăm experți și să construim argumentația pentru următoarea etapă. Punem umărul să construim o lege aplicabilă, care nu mai ține toată povara pe angajat și nu sperie angajatorii responsabili, dar îi obligă pe cei nepăsători să nu mai ascundă riscurile în spatele formalităților.
Avem nevoie în România de un cadru coerent, care să lege munca de sănătate, prevenția de intervenție și recuperarea de schimbarea condițiilor care au produs epuizarea. Avem nevoie de reguli care pot fi verificate, de indicatori care pot fi măsurați, de instituții competente, care își asumă rolul, și de organizații care înțeleg că sănătatea mintală a oamenilor nu este vreun beneficiu extra, ci parte din securitatea muncii.
Policy brief-ul complet „Stronger together: a path towards a european mental health strategy for all” este disponibil în engleză pe site-ul Mental Health Europe și merită citit, mai ales secțiunile despre priorități și despre cum ar trebui să arate succesul în 2037.
„Dovezile sunt clare, instrumentele există, iar terenul politic a fost pregătit. Ce cere următorul deceniu este voința de a construi, deliberat și împreună”, concluzionează raportul.
