Ciprian Văcaru, Secretar de Stat Ministerul Muncii: „Burnoutul trebuie reglementat. Avem nevoie de controale psihologice periodice și consultare reală între ministere.”

Într-o discuție cu Hacking Work, secretarul de stat Ciprian Văcaru confirmă că Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale cunoaște inițiativa #VremLegeaBurnout, se arată deschis la dialog și cere reguli mai clare: „Toate riscurile de la locul de muncă trebuie reglementate, inclusiv burnoutul și sănătatea mintală. Ar trebui să avem controale medicale nu doar fizice, ci și psihologice, periodice, nu doar la angajare. Iar angajații să poată efectua aceste controale la recomandarea medicului de medicina muncii, pe tot parcursul activității.”

În același timp, el indică unde se joacă de fapt meciul decisiv: „Ministerul Sănătății este cel care poate aprecia dacă epuizarea profesională poate fi considerată boală. Ministerul Muncii nu are competențele necesare în această privință.”

Poziția oficială: Legea actuală acoperă doar parțial riscurile psihosociale

Potrivit secretarului de stat, actuala Lege 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă conține prevederi generale care permit gestionarea oricărui tip de risc care poate apărea, inclusiv psihosocial, dar nu definește explicit burnoutul.

„Definițiile din legislația actuală sunt suficient de cuprinzătoare pentru a include aspecte de sănătate mintală, dar evenimentele din această lege se asociază cu o vătămare, nu cu o stare. În momentul de față, putem vorbi despre stres cronic sau stres profesional ca riscuri psihosociale, care pot fi identificate și evaluate la locul de muncă, însă nu avem o definiție specifică pentru burnout. De aceea, Ministerul Sănătății este cel care trebuie să aprecieze dacă epuizarea profesională poate fi considerată boală profesională”, explică Ciprian Văcaru.

Cu alte cuvinte, Ministerul Muncii poate evalua riscuri și controla aplicarea legislației, dar Ministerul Sănătății trebuie să stabilească definiția medicală și criteriile de diagnostic pentru burnout.

Această separare a competențelor a fost de altfel și unul dintre motivele pentru care prima variantă a proiectului de lege a fost blocată și ulterior retrasă în 2024.

„Lege nouă” sau „lucrăm cu ce avem”? Poziția Ministerului și opțiunile reale

Ministerul Muncii se arată deschis pentru varianta optimizării cadrului existent, fără a exclude, însă, o lege dedicată:

„Pot fi făcute amendamente sau îmbunătățiri ale Legii 319/2006 sau poate fi scoasă o nouă lege. Însă doar în urma consultărilor între cele două ministere, plus partenerii sociali, va reieși cea mai bună formă de aplicare.”

Care sunt scenariile și cum ar funcționa acestea?

Scenariul minimal

• Introducem o definiție operațională a burnoutului ca fenomen legat de muncă, corelată cu criteriile medicale stabilite de Ministerul Sănătății.
• Facem obligatorie evaluarea riscurilor psihosociale și includerea măsurilor de prevenție în documentația Securității și Sănătății în Muncă (SSM), cu monitorizare periodică.
• Instituim controale psihologice periodice la indicația medicului de medicina muncii, nu doar la angajare.
• Clarificăm rolurile instituțiilor: Inspecția Muncii (control și prevenție), Ministerul Sănătății (definire și diagnostic), Casa Națională de Asigurare de Sănătate – CNAS (consiliere psihologică și reabilitare).

Limitele scenariului minimal

O astfel de variantă ar fi un pas important, dar nu suficient. Fără o lege dedicată, subiectul rămâne prea tehnic și invizibil pentru public, iar companiile pot interpreta diferit obligațiile (așa cum de altfel o fac și astăzi) – unele le-ar aplica serios, altele doar formal.

În plus, reintegrarea unui angajat după burnout (revenirea treptată la muncă, adaptarea sarcinilor, sprijinul psihologic) ar rămâne neuniformă și greu de standardizat, la latitudinea fiecărui angajator în parte.

Ce aduce o lege dedicată (scenariul complet)

• Definirea clară a burnoutului ca fenomen legat de muncă, cu mecanisme distincte de prevenție, diagnostic, raportare, confidențialitate și reintegrare.
• Calendar minim pentru controale psihologice și dreptul la acces la consiliere prin programe interne (tip EAP).
• Criterii comune  pentru evaluarea riscurilor psihosociale, inclusiv în telemuncă și modele hibride.
• Indicatori care arată legătura dintre prevenție și rezultate: productivitate, loializare, absenteism.

Ambele scenarii pot funcționa, dar doar dacă Ministerul Sănătății fixează definiția medicală și criteriile și dacă Inspecția Muncii are un mandat clar pe prevenție și control.

„Inspecția Muncii are deja atribuții în campanii de informare legate de riscurile psihosociale la locul de muncă. Publică materiale și recomandări pentru companii, iar acestea pot fi extinse. Dar pentru definirea burnoutului e nevoie de expertiza Ministerului Sănătății. Între aceste două ministere ar trebui să existe o colaborare strânsă, cu implicarea sindicatelor și patronatelor”, a precizat Văcaru.

Miza nu este cum se numește actul, ci dacă mecanismele devin aplicabile în organizații.

Impactul economic real și îngrijorările patronatelor: costul prevenției e o investiție

Chiar dacă Ministerul Muncii nu-și poate asuma recunoașterea medicală a burnoutului, poziția exprimată de secretarul de stat marchează o deschidere clară către integrarea sănătății mintale în politicile de muncă și recunoașterea importanței acesteia pentru economie.

Secretarul de stat Ciprian Văcaru concluzionează: mediul de afaceri nu ar trebui să vadă reglementarea burnoutului ca pe o povară, ci ca pe o investiție directă în sănătatea angajaților și cea organizațională.

„Orice om bine dispus, sănătos mental și fizic are o productivitate crescută, ceea ce generează o rată de profitabilitate mai bună. Nu cred că patronatele ar vedea problema ca pe niște costuri, ci ca pe atribuții și indicatori reglementați, care aduc beneficii economice concrete. Salariații bine integrați și în siguranță înseamnă productivitate crescută, care se traduce direct în profit.”

Văcaru arată limpede o schimbare de paradigmă: de la cultura fricii și a presiunii la cultura performanței sustenabile: „Productivitatea muncii este direct legată de profitul unei companii. Discuțiile recente la nivel guvernamental și social arată că productivitatea crescută aduce și creșterea profiturilor. Orice manager știe asta.”

Mesajul e clar: burnoutul este un indicator economic strategic. Prevenția înseamnă oameni care rămân, nu pleacă, angajați care funcționează optim, nu la limită, echipe stabile, nu epuizate.

Costul unei demisii cauzate de burnout (pierderea know-how-ului, recrutarea și formarea unui înlocuitor) poate depăși ușor 50% din salariul anual al angajatului. În schimb, un program intern de consiliere și prevenție are costuri de câteva sute de euro pe an pentru o companie medie.

Așadar, pentru mediul privat, prevenția burnoutului e matematic avantajoasă:

• reduce absenteismul, fluctuația și erorile umane;
• crește loializarea și păstrează oamenii buni;
• îmbunătățește imaginea de angajator responsabil;
• scade riscurile legale și reputaționale.

Pe scurt, sănătatea mintală a angajaților nu e doar o chestiune de empatie, ci o linie directă de profit.

Consultarea: condiția pentru ca legea să treacă

Oficialul susține că forma viitoare a legii trebuie să rezulte dintr-o consultare comună între Ministerul Muncii, Ministerul Sănătății și partenerii sociali: „Să se găsească o formă care funcționează, fie prin modificarea legii existente, fie printr-un nou text legislativ. Important este ca soluțiile să vină din dialog și din studierea bunelor practici europene.”

Văcaru a indicat exemple din țările unde legislațiile naționale au introdus deja mecanisme de prevenție și centre de consiliere pentru angajați.

„Trebuie să ne uităm la ce funcționează în Europa. Unele țări au centre de formare dedicate sănătății mintale la muncă. Implementarea acestor mecanisme implică costuri, dar patronatele sunt conștiente că productivitatea oamenilor sănătoși psihic se traduce direct în profit.”

El indică explicit Italia, Franța și Spania ca exemple de state care au introdus mecanisme clare de prevenție, consiliere și reintegrare, în baza legislației muncii și a colaborării dintre ministere.

Dar de ce merită să ne uităm fix la aceste țări?

Italia a fost printre primele țări europene care au recunoscut riscurile psihosociale drept pericole la locul de muncă, prin Decretul Legislativ 81/2008. Companiile au obligația de a include în evaluarea riscurilor și stresul ocupațional, iar Organizația Internațională a Muncii (prin centrele de formare de la Torino) colaborează activ cu autoritățile italiene pentru instruirea specialiștilor în sănătate mintală ocupațională. Modelul lor demonstrează că prevenția se poate implementa fără birocrație excesivă, prin integrarea în mecanismele de SSM existente.

Franța a mers mai departe: după mai multe cazuri de sinucideri asociate stresului la locul de muncă (notoriu fiind cazul France Télécom), a introdus în Codul Muncii obligația angajatorilor de a evalua și reduce riscurile psihosociale. A fost recunoscută oficial legătura între burnout și mediul de muncă, iar angajatorii pot fi trași la răspundere dacă nu implementează măsuri de prevenție. În paralel, dreptul la deconectare (introdus în 2017) oferă angajaților protecție legală față de presiunea constantă a comunicării online.

Spania a creat o abordare mixtă, combinând măsurile de sănătate mintală cu politici publice de educație și consiliere profesională. Companiile sunt încurajate fiscal să implementeze programe de prevenție și să ofere consiliere psihologică gratuită angajaților. În plus, evaluarea riscurilor psihosociale este parte obligatorie a auditului intern de muncă.

România poate adapta aceste modele fără a reinventa roata

Lecția europeană este clară: burnoutul poate fi prevenit, dar numai dacă statul, angajatorii și specialiștii construiesc împreună un sistem realist, etapizat și finanțabil.
România nu trebuie să copieze, ci să adapteze inteligent, cu accent pe definire, prevenție și echilibru între nevoile angajaților și capacitatea reală a companiilor.

Cine decide și cine aplică: arhitectura unei legi care ar putea funcționa

Ca un pas util în gândirea unui mecanism real de funcționare, Văcaru trasează o arhitectură pragmatică:

• Ministerul Sănătății definește medical burnoutul și parametrii; stabilește circuitul de diagnostic și raportare.
• Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale reglementează cadrul SSM; prin Inspecția Muncii, controlează aplicarea legislației și derulează campanii de conștientizare.
• Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) gestionează reabilitarea medicală și psihologică și acordă compensații pentru orice e încadrat ca afecțiune profesională.
• Partenerii sociali, patronate și sindicate, aduc în discuție spețe reale, adaptând regulamentele interne și discutând costuri și fezabilitate.

„Noi putem controla, dar după ce un expert din cadrul Ministerului Sănătății definește boala și parametrii ei. Între aceste două ministere ar trebui să existe o colaborare strânsă, cu implicarea sindicatelor și patronatelor.”

Următoarele luni, decisive pentru lege: calendarul momentelor-cheie

Proiectul actualizat al Legii Burnoutului urmează să fie publicat spre dezbatere la finalul lunii noiembrie, iar senatorul Irineu Darău, inițiatorul legii, va depune oficial noua formă în Parlament până la mijlocul lui decembrie. Înainte de depunere, o ultimă consultare publică va aduce la masă asociațiile patronale, organizațiile sindicale și specialiștii din sănătate mintală, HR și leadership.

Campania #VremLegeaBurnout, inițiată de echipa Hacking Work împreună cu parteneri din mediul politic, juridic și medical, va continua să asigure transparență totală asupra procesului legislativ, monitorizând etapele și publicând documentele relevante pentru public.

Concluzie: Ministerul Muncii e de acord cu inițiativa, așteptăm poziția oficială a Ministerului Sănătății

Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale nu se opune reglementării burnoutului. Dimpotrivă, cere controale psihologice periodice, consultare reală între instituții și o abordare preventivă.

Discuția trebuie dusă acum către Ministerul Sănătății, unde trebuie stabilită definiția medicală a burnoutului și mecanismele de diagnostic.

Indiferent că vom trece inițiativa ca modificare de lege sau ca o lege nouă, rețeta rămâne aceeași: definire, prevenție, diagnostic, raportare, reintegrare, control.

Dacă instituțiile vor colabora real, nu doar formal, Legea Burnoutului ar putea deveni primul cadru funcțional care schimbă cu adevărat felul în care muncim în România, în beneficiul oamenilor, al companiilor și al economiei.