Parcă nu mai avem timp să trăim. Ne grăbim în continuu spre ceva, iar când pare că ajungem acolo deja am pornit spre altceva. Și cumva, asta ne duce spre tot mai multe boli și dezechilibre, să tot mai puțin spre fericire.
Și brusc încep să plâng… DE FURIE, DE FRUSTRARE, DE OBOSEALĂ, DE FOAME.
Și mă întreb și mă cert: Cum am ajuns eu aici?! Îmi face cineva statuie pentru tot sacrificiul ăsta?
Nu, nu îmi face!
Simți și tu la fel uneori? Hai să-ți spun o poveste (adevărată) în care s-ar putea să te regăsești.
Tu îndrăznești să stai față în față cu tine și să vezi ce simți?
Cum te simți astăzi când te gândești la jobul tău?
Tu îți apreciezi munca? Te bucuri de rezultatele obținute? Sărbătorești din când în când?
Tu mai știi când ai stat ultima dată în liniște, fără să-ți alerge o mulțime de gânduri prin minte?
