„A fost odată o femeie care încerca să fie perfectă în toate rolurile pe care le avea, pentru că toate îi aduceau bucurie.
Treptat însă a început să se simtă tot mai obosită și singură, cu tot mai multe responsabilități, care nu erau toate ale ei, în special la muncă.
După ce ea dăduse totul (și mai mult de atât), a simțit că nu este văzută și apreciată destul, că nimeni nu îi va face vreodată statuie pentru că ea dă 110% și că prețul pe care îl plătește pentru acest succes este prea mare.
Atunci a decis că nu mai vrea să fie acolo și nu mai vrea să facă lucrurile la fel!
Așa că și-a dat demisia!
Și a trăit fericită până la adânci bătrâneți!
Sfârșit!”
STAI! Că a fost puțin mai complicat de atât!
Și în plus încă nu sunt bătrână!
Să o luăm de la început, și sper să ai răbdare să citești, pentru că în multe puncte sunt destul de sigură că seamănă cu povestea ta.
Îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam. Am lucrat în IT peste 10 ani, de la Programator, la Team Lead, Project Manager, Product Owner, și am avut chiar acel rol interesant struțo-cămilă care le face pe toate. Îl știi, nu?
Când m-am întors la job după concediul de maternitate de 2 ani, am așteptat cu nerăbdare să fiu văzută și din alt rol decât cel de mamă. Să fac și alte taskuri, care la final de zi se văd și rămân gata (nu cum era strânsul jucăriilor care în mod inexplicabil erau din nou împrăștiate peste tot a doua zi).
Doar că mi-a plăcut atât de mult tot ceea ce făceam, încât nu am mai prea pus limite în nimic. Deși la început munca rămânea în spatele barierei de la parcare, cum îmi plăcea mie să spun, treptat am început să o iau cu mine acasă. Câte o ședință din mașină, un e-mail sau o prezentare seara după ce adormea fetița mea, și tot așa.
Am făcut asta câteva luni de zile, până când am obosit și am început să simt că pierd din bucuria lucrurilor (multe) pe care le făceam bine, privind tot mai mult spre ceea ce nu ieșea așa cum planificasem eu.
Mi-am spus, însă, că așa e viața de adult serios cu multe responsabilități. Așa că am ignorat acel sentiment pe care îl aveam – că ceva nu este în regulă, și am continuat cu și mai multă încăpățânare să fiu foarte bună în toate.
Doar că eu oboseam tot mai mult în fiecare zi.
Contextul la muncă era foarte schimbător. Eram flexibilă, mă adaptam, însă când 6 luni schimbi planul de 2 ori pe săptămână, fără resurse, și cu prea puțini oameni dispuși să își asume împreună cu tine efortul acela mare, ajunge să te sece de energie.
Nu îmi lipsea voința, dar au început să îmi lipsească energia și puterea fizică. Eram în burnout, iar corpul meu s-a răzvrătit. Am început să am atacuri de panică.
Dacă ai avut vreodată un atac de panică, știi că vine cu o frică foarte mare, nu înțelegi ce se întâmplă cu tine, și te gândești că se pot întâmpla lucruri foarte grave pe care nu le poți controla. Așa se simțea pentru mine.
Și acela a fost momentul în care m-am temut pentru viața mea și am realizat că e nevoie să schimb ceva!
Mai mult, am găsit și curajul să las totul în urmă.
A fost un moment de răzvrătire, de furie, de dezamăgire, în care mi-am spus că nu mai vreau nimic din toate acele lucruri care îmi fac rău.
Și da, mi-am dat demisia.
Desprinderea de job a fost grea, pentru că știam cât am muncit ca să ajung acolo. Știam ce poziție am, și cât de greu ar fi să ajung în același punct de încredere în alt loc. Știam că am mulți colegi minunați care mă apreciau și cu care lucram foarte bine. Știam că am o siguranță și un confort financiar.
Știam și că am dat totul și că, deși îmi doream să pot să fac eu totul, nu depindea doar de mine.
Vai, câte știam!
Și totuși, eu nu eram bine! Și simțeam asta cu toată ființa mea, care iată se manifesta în atacuri de panică.
Nu pot să spun că am știut atunci ce știu acum despre emoții și despre felul în care corpul meu îmi transmite ce nu este potrivit pentru mine. Însă știam că nu mai vreau să fiu acolo, că îmi doream să plec și să nu privesc în urmă, că încercasem deja totul.
După ce mi-am dat demisia și am stabilit toate detaliile plecării, sentimentul a fost unul de eliberare. Iar asta mi-a confirmat că am făcut alegerea potrivită.
Mulți au privit decizia mea ca pe o renunțare, ca pe o slăbiciune. Dar nu m-a interesat, eu știam că fac bine ce fac, pentru că după mult timp se simțea bine, mă simțeam împăcată cu mine.
M-a luat valul scriind.
Dacă mai ești aici, îți mulțumesc că ai citit!
Știu că nu sunt singura care a trecut prin astfel de momente dificile. Și știu cum este să ai totul și totuși să simți că nu ești bine. Știu cum este să te simți neînțeleasă și ciudată și defectă, și să încerci să ignori ceea ce simți, că poate va trece de la sine.
Din propria mea experiență îți pot spune că nu trece, e nevoie să îți acorzi timp și atenție.
Ca să sprijin și alte femei care trec prin asta am scris povestea mea într-o carte pe care am numit-o „Față în față cu mine”. M-am vulnerabilizat ca să dau tonul că este ok să vorbim despre această realitate a burnoutului și a anxietății. Că nu suntem mai puțin puternice sau pricepute dacă am ajuns la epuizare.
Nu spun că este demisia este soluția potrivită pentru toată lumea. Poate să fie o schimbare de program, de rol, de limite.
Cariera și împlinirea profesională sunt aspecte foarte importante. Și totuși, nu sunt totul. Pentru că, la final de zi, după programul acela de 8 ore, sau câte or fi, tu mai ești și mamă, și soție, și prietenă, și fiică, și femeie. Și ești un singur om. (Iar dacă ești bărbat și ai citit articolul, este valabil și pentru tine, cu rolurile tale de tată, soț, prieten, fiu, bărbat. În plus, poate te ajută să înțelegi mai bine femeile din echipă și din viața ta.)
Este important să conștientizezi când îți este bine și când nu, iar înainte să ai grijă de toți și de toate, să ai grijă și de tine.
Tu îndrăznești să stai față în față cu tine și să vezi ce simți?
