O știți pe aia cu vestea bună și-aia rea?
Medicul îi spune pacientului după consultație:
– Am o veste bună și una proastă.
– S-o aud pe cea proastă.
– Aveți cancer.
– Și cea bună?
– A intrat fiică-mea la facultate.
Cam așa e și cu piața muncii din România.
Vestea bună
Scoatem pe bandă consultanți, experți în imagine, traineri și speakeri motivaționali, influenceri și psihologi de lifestyle.
Avem tiktokeri la export, coach-i la kilogram și specialiști în „wellbeing” care nu știu să facă o salată de rucola.
Vestea proastă
Nu avem constructori, șoferi, mecanici, brutari, tâmplari, instalatori.
Poporul se plânge că suntem „invadați” de „ciuciunghezi” – așa li se spune duios-xenofob nepalezilor, srilankezilor și vietnamezilor care umplu șantierele, ne perpelesc micii și ne curăță camerele de hotel.
„Să plece acasă, să nu ne mai otrăvească holurile blocurilor cu miros de curry!”, urlă pensionarii nervoși.
Dar de ce i-am adus? Pentru că avem o gaură uriașă de oameni pe care școala românească nu o acoperă.
Cum stăm la deficit
- Construcții – lipsesc 100.000–120.000 meseriași calificați (fierari-betoniști, dulgheri, zidari, instalatori, electricieni).
- HoReCa – lipsesc 40.000–50.000 de bucătari, ospătari, recepționeri.
- Industrie și logistică – lipsesc 60.000 de tehnicieni, operatori CNC, mecanici, electromecanici.
- Transport – lipsesc aproximativ 30.000 de șoferi și mecanici auto.
Ce scotea școala românească
În anii ’80, școlile profesionale produceau peste 300.000 de absolvenți pe an, oameni care ajungeau apoi la Rulmentul, la Alro, la fabrica de mobilă sau cea de textile.
Azi, învățământul profesional și dual livrează sub 25.000 de absolvenți relevanți pe an. Adică de 12 ori mai puțin în valori absolute.
Dacă ținem cont și de populație – eram circa 23 de milioane atunci și 18,9 milioane acum – tot e de aproximativ 10 ori mai puțin.
În fiecare an, scoatem de 10 ori mai puțini oameni pregătiți să ne construiască drumuri, școli, poduri, să tragă curent pe stadioane și să prăjească chiftele în bucătăriile restaurantelor.
Cum am ajuns aici
După 1989, am închis fabricile, am ras școlile profesionale, am crezut că toți trebuie să facem liceu teoretic și eventual facultate.
În loc de fierari și mecanici, am produs generații de absolvenți de marketing, comunicare și drept fără loc de muncă real.
Când economia și-a revenit parțial, nu mai aveam nici infrastructura, nici cadrele didactice, nici parteneriatele cu industria.
Ce e învățământul dual și unde se duc banii
În 2017, statul a zis: „gata, frate, avem soluția – învățământul dual”. Teoretic, elevul învață jumătate de timp la școală și jumătate în atelierul unei firme, pe bani și cu promisiune de angajare.
Mai întâi au fost băgate 50 de milioane de euro în revitalizarea atelierelor școlare.
Apoi s-a construit, la Oradea, un campus dual. La Bacău se ridică altul.
La Brașov, funcționează de ani buni Școala Profesională Germană Kronstadt – un parteneriat public-privat de tip dual – dar nu e un campus nou din fonduri publice, ci o inițiativă locală cu firme germane.
Ni s-a promis că până în 2026 vor fi gata încă 29 de campusuri duale.
Dar cum să faci 29, când tu în 8 ani ai ridicat efectiv doar unul și ai început timid două?
Cu cine, când îți lipsesc 120.000 de oameni în construcții?
Probabil cu… „ciuciunghezii”.
Și aici sunt probleme
În 2024, România avea peste 150.000 de angajați non-UE (cu avize eliberate), majoritatea din Nepal, Sri Lanka, India, Bangladesh și Vietnam.
Circa 40% lucrează în construcții, restul în HoReCa, logistică și transport.
Guvernul aprobă anual o cotă de 100.000, dar piața cere 250.000–300.000.
Morala
E bancul cu vestea bună și cea proastă.
Economia crapă, abandonul școlar e uriaș, dar nu-i nimic – fiica ministrului a intrat la facultate și își va face un canal pe TikTok unde ne va învăța mindfulness și cum să respirăm în somn.
Și, hei, dacă nici asta nu e o veste bună: poți să ajungi în parlament, salariu bun, tot ce trebuie, doar dacă îți deschizi un cont pe OnlyFans.
Pentru asta nu-ți trebuie diplome și certificări, doar net bun și timp liber.
