La cea mai recentă recentă ediție a Conferințelor Hacking Work, unde l-am avut invitat pe Dorin Bodea (consultant în dezvoltare organizațională), am analizat această situație. În rândurile de mai jos, am extras câteva mecanisme fundamentale care ne arată de ce, în absența unui mediu curajos, până și cei mai performanți oameni aleg să joace la sigur.
Suntem oameni faini, dar ne e frică să greșim
Dacă ne uităm la profilul nostru, studiile arată un lucru foarte interesant: avem un nucleu moral solid. Punem mare preț pe onestitate, pe familie și pe o muncă făcută corect. Dar când vine vorba de inițiativă, curaj, experimentare sau inovație, scorurile scad dramatic.
„Cu cât siguranța este mai sus în ierarhia ta de valori, cu atât o să tinzi să te protejezi mai bine. De asta vedem atât de multe contracte și o doză uriașă de neîncredere încă din fașă, de parcă celălalt ar fi mereu un potențial suspect. Când nu este încredere, costurile de tranzacție cresc vertiginos.” – Dorin Bodea, CEO Result Development
Avem un profil de siguranță și o cultură a prudenței. Această prudență ne-a ajutat să supraviețuim și să creștem în ultimele decenii, aducând o oarecare stabilitate. Totuși, exact această nevoie disperată de a ne proteja ne frânează acum. Următorul salt de dezvoltare necesită curaj și proiecte în care să ne asumăm eșecul.
Valorile se văd în decizii, nu pe pereți
Adevăratele principii ale unei companii nu sunt acele cuvinte frumoase printate pe postere în sala de ședințe. Ele se văd exclusiv prin ceea ce managementul tolerează, încurajează, permite sau interzice în fiecare zi. Valorile funcționează, pur și simplu, ca niște filtre prin care luăm deciziile zilnice. Dacă vrei să afli care este cultura reală a firmei tale, nu citi manualul de brand. Uită-te mai degrabă la comportamentele care sunt trecute cu vederea sau premiate tacit.
Cum omori colaborarea din pix
Să zicem că o companie promovează intens „munca în echipă”. Apoi, la final de lună, trage linie și împarte bonusurile exclusiv pe baza obiectivelor individuale. Un sistem reprezintă modul concret în care o organizație decide cine câștigă, cine pierde și din ce motiv.
„Dacă mai mulți oameni dintr-o echipă întârzie când e vorba să livreze ceva, managerii spun imediat că e o problemă de caracter. În realitate, este o problemă a sistemului creat: le cereți unor oameni să facă niște lucruri pe care mecanismul actual nu îi lasă să le facă.” – Dorin Bodea, CEO Result Development
Când ceri colaborare pe slide-uri, în schimb plătești doar individualismul agresiv, angajații se vor adapta imediat regulilor financiare. Conflictul nu aparține oamenilor. Sistemul este cel care îi forțează să își vadă doar de bucățica lor.
Costul uriaș al prudenței și „sindromul cetății medievale”
Când siguranța devine valoarea supremă, încrederea scade. Fiecare coleg devine un potențial suspect, procedurile devin sufocante, iar contractele se înmulțesc nejustificat pentru a acoperi orice risc. Aici apare un cost invizibil, dar masiv: costul vitezei de decizie. O companie poate pierde zeci sau sute de mii de euro anual doar pentru că oamenii au nevoie de nenumărate aprobări ca să se simtă protejați.
Organizațiile ultra-prudente seamănă izbitor cu niște cetăți medievale: ridică ziduri tot mai groase ca să se apere de exterior. Istoria ne arată că aceste cetăți au murit din interior, tocmai din cauza lipsei de schimburi, oxigen și adaptare. În contrast, structurile de tip „bazar”, deschise, mereu în mișcare și fără granițe rigide, supraviețuiesc de mii de ani.
Profitul se naște în arhitectura deciziei
Ne place să ne uităm la EBITDA (profitul operațional) ca la un rezultat magic generat într-un fișier Excel. În realitate, banii aceia reprezintă deznodământul unui lanț extrem de logic: valorile atrag comportamente, comportamentele generează decizii, deciziile construiesc productivitatea, iar productivitatea aduce profitul. Dacă la final cifrele nu arată bine, cauza se află mereu în felul în care am desenat regulile jocului.
Până la urmă, indiferent de rolul pe care îl avem într-o organizație, cu toții răspundem la același stimul uman: ne adaptăm la ceea ce mediul ne arată că ne ține în siguranță. Oamenii nu își pierd motivația dintr-o dată, din rea-voință. Mai degrabă, într-o structură care sancționează aspru eșecul și premiază birocrația, singura metodă de a rămâne pe linia de plutire devine mediocritatea asumată.
Așa ajung profesioniști excelenți să livreze doar minimul necesar, dintr-o profundă adaptare la reguli. Tragedia reală depășește calculele de profitabilitate. Ea constă în irosirea tăcută a potențialului nostru în fiecare zi lucrătoare, din simplul motiv că ne e frică să renunțăm la plasa de siguranță.
Credit fotografii: Dana Coțovanu
