Chiar dacă legea epuizării profesionale nu a trecut de votul Senatului, noi nu ne oprim aici. Continuăm să vorbim despre burnout acolo unde doare, inclusiv într-un domeniu care ține în picioare o societate întreagă și care, tocmai de aceea, ajunge să fie tratat prea des ca și cum ar trebui să reziste la nesfârșit din pură vocație, răbdare și sacrificiu personal.
Pentru acest articol am adunat mărturii de la profesori din mediul public și privat, din preuniversitar și universitar, din mediul urban și rural, de la cadre didactice aflate la început de drum și oameni cu zeci de ani în sistem, profesori care au cerut anonimatul tocmai pentru că spun lucruri pe care sistemul nu le primește întotdeauna bine.
Din toate mărturiile strânse, burnoutul apare mai degrabă ca o uzură care se adună în timp: din salarii prea mici, birocrație absurdă, lipsa resurselor, presiune constantă, lipsă de respect și sentimentul că, indiferent cât faci, tot nu e suficient. Unii spun că trăiesc de ani buni aproape de epuizare. Alții vorbesc despre perioade în care au simțit că nu mai pot, dar au continuat oricum. Unii nu se consideră „în burnout”, însă descriu exact semnele lui: oboseală cronică, iritabilitate, apatie, lipsă de sens, insomnie, senzația că orice faci e greșit, nevoia de a dormi după ore ca să mai poți funcționa restul zilei.
Și aproape toți spun același lucru, cu alte cuvinte: sistemul nu îi ajută să predea mai bine, dar îi obligă să consume energie pe tot ce nu are legătură cu predarea.
Asta e una dintre concluziile cele mai dure care se desprind din toate aceste voci: în România, profesorii nu se epuizează doar pentru că muncesc mult. Se epuizează pentru că sunt puși să țină pe umeri și educația, și haosul administrativ, și lipsa de personal, și frustrările părinților, și deciziile luate de sus de oameni care par să fi uitat complet cum arată o sală de clasă.
Abonează-te la newsletterul Hacking Work
Burnoutul, prin ochii profesorilor
Când vorbim despre burnout, nu vorbim doar despre oboseala de după o săptămână grea sau despre nevoia de vacanță (pentru care, de multe ori, ajungem chiar să invidiem cadrele didactice). Vorbim despre un tip de epuizare care se adună și erodează în timp: îi ia omului energia, îi tocește răbdarea și sensul, îi afectează sănătatea și îl face să se întrebe dacă mai poate continua.
În educație, mărturiile arată că burnoutul nu are un singur chip, dar are multe semne comune. Corpul dă primul semnal, dar treptat apar cinismul, pierderea sensului, distanțarea față de muncă și senzația că nu mai poți face față, indiferent cât te odihnești. Și întrebarea care se pune, la fel ca în orice alt domeniu în care pasiunea e motorul principal, este: unde tragi linia între oboseala normală de după o perioadă încărcată și epuizarea care îți schimbă felul în care gândești, simți și lucrezi?
Alex, lector universitar, mută discuția încă din prima propoziție de la excepție la regulă:
„Cred că întrebarea mă surprinde oarecum, tocmai pentru că am fost mereu aproape de epuizare și nu aș putea să spun, ca atare, că e vorba doar de anumite perioade, ci de o stare mai mult sau mai puțin constantă. Am ajuns, deci, foarte aproape de burnout în multe momente. Cazul meu nu e special și se manifestă, concret, prin lipsă de energie, pe de-o parte, și printr-o formă de apatie, pe de alta. Dar sunt optimist și ambițios. Am găsit mereu resurse motivaționale în diferite moduri. Un alt răspuns ar fi acela că epuizarea ține de profesie, de fapt. De proasta instituționalizare și profesionalizare a acestui tip de muncă. Întreg sistemul educațional e epuizat.”
Adina, profesoară din preuniversitar, spune că trece frecvent prin astfel de perioade, mai ales de când a fost schimbată structura anului școlar:
„Trec frecvent prin perioade de epuizare, mai ales de când s-a schimbat structura anului școlar, optându-se pentru module, în locul semestrelor! Inițial o pusesem pe seama vârstei, dar auzind toți colegii plângându-se, am realizat că, de fapt, pauzele de o săptămână, după 5-6 săptămâni de cursuri, nu fac niciun bine. Din contră, ne ieșim din ritm și noi, și elevii, când abia reușim să intrăm în el. Epuizarea se manifestă, în general, prin oboseală psihică, iritabilitate, pierderea răbdării, iar asta spun și colegele mele.”
O profesoară care lucrează atât în mediul public cât și în cel privat descrie foarte limpede cum se suprapun situațiile până ajungi într-o astfel de stare:
„Epuizarea nu apare așa dintr-o dată, ea se tot acumulează. Uneori de-abia aștept vacanța. Am zile în care, după tura de dimineață, când ajung acasă, trebuie să dorm măcar 30 de minute, altfel nu mai dau randament restul zilei. De multe ori și copiii sunt epuizați și îi înțeleg, sunt copii care vin zilnic la grădiniță, nu au pauze, dar efectiv nu mai pot da randament. Îi înțeleg și pe părinți, dar pentru un copil e epuizant. Am avut și momente de burnout, dar atunci când nu mai poți, trebuie să poți și cu toate astea. În toți cei 17 ani de când lucrez, tot îmi întâmpin copiii a doua zi cu zâmbetul pe buze. În perioada de epuizare maximă am avut tot felul de stări: lipsă de energie, oboseală și fizică și mentală, senzația că orice faci nu e bine…”
Și în mediul privat, unde provocările sunt diferite, epuizarea e prezentă. Anca, profesoară de limbi străine care lucrează pe cont propriu, din Cluj, adaugă o nuanță importantă:
„Da, cred că toți profesorii ajung la un moment dat foarte aproape de epuizare. În cazul meu, s-a manifestat mai ales prin oboseală mentală continuă și prin sentimentul că responsabilitățile nu se termină niciodată. Nu este vorba despre orele de predare, care îmi aduc un sentiment de împlinire, ci și despre pregătirea materialelor, organizare. Menționez în mod deosebit comunicarea constantă cu părinții și toate detaliile administrative, pe care eu ca privat țin foarte mult să le am, dar care aduc oboseala.”
O învățătoare din Dâmbovița descrie foarte concret diferența dintre zilele în care funcționează firesc și cele în care epuizarea profesională se instalează vizibil în corp și în ritmul ei de viață:
„Da, am trecut prin perioade de epuizare profesională. Concret: în zilele bune, mă trezesc, în mod natural la ora 5, mă ridic din pat și îmi încep ziua de muncă. În perioadele de epuizare, nu mă mai trezesc așa devreme ori mă trezesc și nu găsesc energia și motivația de a mă ridica din pat. Este vizibilă diferența, fiindcă în weekend, chiar dacă nu am nimic programat, funcționez ca în zilele bune. În cursul săptămânii depun un efort uriaș ca să mă mobilizez pentru orice ține de munca de la școală; excepție fac activitățile făcute cu elevii. Pentru acestea, am mereu energie și motivație.
Punctul culminant, pentru mine, a fost în 2022, când am vrut să plec din sistemul de învățământ. Gândul nu m-a părăsit nici în prezent. Nici starea de oboseală, nici cea de lehamite cu privire la tot ce se întâmplă.”
Mărturia ei pune degetul pe una dintre cele mai dureroase rupturi din educație: pentru mulți profesori, problema nu mai este lucrul cu elevii, ci tot ce s-a așezat peste această muncă până a făcut-o greu de dus. Energia pentru copii încă există. Cea pentru sistem, tot mai puțin.
Există însă și voci care nu se consideră ajunse la burnout, dar descriu totuși episoade grele sau momente-limită. Maria T., profesoară în mediul rural, clasele I-IV, spune:
„Eu nu am ajuns burnout niciodată. Am avut momente mai grele, dar am reușit să mă recalibrez după cazul cu care mă confruntam. Învățam alături de copil cum să lucrez cu el ca să ne fie bine. Plus luam calciu, magneziu…”
Mărturia ei e importantă tocmai pentru că aduce și nuanța asta: nu toți profesorii sunt în același punct, nu toți spun că au clacat, dar aproape toți descriu un mediu care îi consumă enorm.
Și uneori, ce descriu depășește cu mult categoria burnoutului clasic:
„Spiritul rămâne acasă, la școală trimit doar carcasa”
Nici nu mai vorbim doar despre oboseală, ci de-a dreptul despre supraviețuire. Una dintre cele mai dure mărturii vine de la Ionela, artistă și profesoară trecută prin medii foarte dificile, care refuză să cosmetizeze experiența grea din școlile românești:
„Eu sunt artist. Dar sunt și prof. Am trecut prin cele mai infernale școli. Pot «rezista» pentru că pot să mă «depersonalizez». Adică spiritul rămâne acasă și la școală trimit doar carcasa. Nimeni din exterior nu ar putea înțelege. Nici măcar colegii din sistem, cadre didactice, care au avut sau au norocul să lucreze doar la școli mai «de centru», unde vin elevi din familii mai educate. În anumite cazuri, tot ce-ți dorești la final de an școlar este să ieși în viață din locul cu pricina. Și să pleci naibii de acolo, să nu mai auzi în veci de locul acela. Cam așa se pune problema. Dumneavoastră vorbiți de «oboseală». Îmi vine să râd. Asta să fie ultima problemă a unui profesor…”
Mărturia aceasta mută discuția: nu pentru toți burnoutul înseamnă doar prea multe hârtii, prea puține resurse sau prea multă muncă invizibilă. Pentru unii înseamnă un mediu atât de degradat, de agresiv și de lipsit de pârghii, încât ideea de „stres profesional” devine prea mică pentru ceea ce trăiesc.
Ce alimentează epuizarea profesorilor: „La școală ești singur.”
Dacă ne uităm la toate mărturiile laolaltă, cauzele se repetă aproape obsesiv: birocrația, lipsa de resurse, incoerența deciziilor venite de sus, presiunea părinților, salarizarea insuficientă, blocarea posturilor, titularizarea tratată ca o uzură anuală și sentimentul că profesorii au devenit, în multe locuri, oamenii care trebuie să repare toate fisurile sistemului.
Birocrația care înlocuiește predarea
Profesori din școli, grădinițe, licee și universități vorbesc despre dosare, platforme, comisii, tabele, burse, validări, raportări, anexe, informări, contracte educaționale, situații făcute și refăcute – ca și cum sistemul ar funcționa după o regulă simplă: orice problemă poate fi rezolvată prin încă o hârtie.
Elena, profesoară care predă de aproape trei decenii în Suceava descrie ce înseamnă asta zi de zi:
„La școală ești singur. Trebuie să fii perfect, să nu greșești deloc, să fii bun profesor, să știi să administrezi clasa, să gestionezi părinții, să fii echilibrat, să muncești cât mai mult gratis. Să faci cât mai multe documente, să fii paznic pe hol, să fii la dispoziția școlii la orice oră din zi și din noapte, pentru că primești sarcini, mesaje în weekend, la două dimineața – nu elevii, nu părinții, ci colegii noștri directori. Ți se cer documente care țin de primărie, asistență socială, poliție, secretariat. Trebuie să le facem tot noi.”
O altă profesoară adaugă o imagine de la începutul de an școlar care spune totul: „Nu putem fi contabili care socotesc venituri pentru acordarea burselor, asistenți sociali și agenți bancari. Cam asta suntem la începutul anului școlar, când suntem obligați să preluăm dosarele de burse.”
O fostă învățătoare cu 45 de ani în sistem – care a așteptat pensia cu nerăbdare și care spune că abia la final nu se mai regăsea în ceea ce devenise meseria – trage o concluzie extrem de clară: „Eu cred că multe dintre cerințele venite de sus erau cerute de persoane care trebuiau să-și justifice cumva salariul. Pentru noi nu aveau nicio relevanță, nici pe copii nu-i ajuta cu nimic.”
O altă voce, cu peste 35 de ani de experiență în clasele primare, extinde imaginea: taskurile suprapuse, multitudinea de sarcini nenormate oficial dar incluse în fișa postului la rubrica „și altele”, cursurile și webinariile obligatorii programate seara sau în timp ce ai ore, activitățile extracurriculare de weekend date cu titlul de obligatorii sau „aducătoare de puncte la dosar”, presiunea termenelor schimbate de pe o zi pe alta. Iar pe deasupra: un primar care „se comporta ca un moșier și ne trata ca pe sclavii de pe plantație, cu acordul directorilor școlii”, motiv pentru care s-a detașat după 33 de ani în satul natal și face zilnic naveta de 80 de kilometri.
Această ultimă imagine deschide o rană separată a sistemului: burnoutul profesorilor e alimentat nu doar de volum și de birocrație, ci și de abuzul de putere și de sentimentul că, în unele locuri, școala funcționează mai degrabă ca teritoriu de influență decât ca spațiu public în care oamenii sunt tratați cu demnitate.
Infrastructura cunoașterii care se destramă
„În ultimul an am simțit de mai multe ori lipsă de motivație și m-am gândit ca poate e momentul să părăsesc domeniul educațional deoarece nu mă descurc cu banii.”
Dincolo de salariile mici și de birocrație există o altă dimensiune a epuizării din universități, mai puțin vizibilă public: dispariția treptată a accesului la instrumentele de bază ale meseriei.
Ștefan Baghiu, profesor universitar din Sibiu, a documentat public, în câteva postări care au circulat public, ce s-a tăiat concret în urma măsurilor de austeritate din ultimii ani: accesul instituțional la Microsoft Word și la Office în general, accesul la Arcanum (baza de date esențială pentru cercetarea în presă literară și culturală) și abonamentele la baze de date internaționale de articole și cărți de specialitate.
„Acum 10 ani era un lux să tragi articole și cărți, trebuia să mergi prin universități străine să faci asta sau să piratezi. Acum părea că s-au mai reglat lucrurile și că a crescut interesul pentru acces la cunoaștere. Nici vorbă, ne întoarcem acolo unde vrem să nu mai știm nimic. Să nu uităm că erau deja domenii subfinanțate cronic.”
El descrie și ce înseamnă asta ca mesaj instituțional: un guvern care taie accesul la servicii office și spune că face „eficientizare”. „Înainte de a discuta despre cum putem face ca profesorii să fie mai bine pregătiți, să știm că se dă la temelie în infrastructuri de bază. În câțiva ani nu vom mai putea face nimic pentru studenți și pentru cercetare, dar vina tot pe profesori și cercetători va cădea”.
O profesoară universitară anonimă completează tabloul din interior: norma mărită la 18 ore, ore suplimentare plătite la 12 lei ora, posturi vacante blocate pentru că nu se fac angajări. Și astfel, nimeni nu poate nici să fie angajat, nici să avanseze. Cursuri predare pentru care profesorii nu au pregătire formală, pregătire plătită din buzunarul propriu sau autodidactă. Vouchere de vacanță tăiate, prima didactică tăiată, sporul de doctorat (450 de lei net) în discuție.
„Alt lucru care ne influențează este tăierea burselor studenților, care pe lângă faptul că ne face să ne simțim neajutorați, ne pune în față studenți talentați care ar vrea să studieze, dar nu au posibilitate și se lasă”.
Tot în universitar, o voce incomodă și utilă: un profesor universitar anonim din Cluj care spune că, față de alte poziții din sistem, predatul la universitate de stat e „mai lejer” și că nu acolo ar căuta burnoutul. El identifică problemele reale altundeva: în rețelele de „old boys” care iau deciziile între ei, în dependența tinerilor cercetători față de baronii academici, în presiunea publicațiilor, mai ales la universități cu ambiții de „world class”, care cer să publici ca la Viena sau Oxford, cu resurse zero și cu un volum de predare incomparabil mai greu. Vocea lui e importantă nu pentru că infirmă epuizarea celorlalți, ci pentru că refuză să uniformizeze: universitarul din România nu e o categorie omogenă, iar problemele reale variază mult în funcție de poziție și de instituție.
Titularizarea: un concurs anual pentru nimic
Mai multe mărturii indică spre o sursă masivă de stres specifică profesorilor din preuniversitar: titularizarea.
Una dintre profesoare explică foarte clar absurditatea procesului. Profesorii trebuie să se înscrie la concurs înainte să știe dacă există, de fapt, posturi disponibile. Repetă an de an același traseu: dosare cu șină, documente, avize, validări, inspecții speciale la clasă, examen, emoții, timp pierdut, pentru ca la final să afle că nici anul acesta nu există un post pentru care să se poată titulariza.
În 13 ani de învățământ, spune ea, pe disciplina ei au existat maximum cinci posturi de titularizare în județ:
„Titularizarea este «concursul» național prin care profesorii sunt angajați pe perioadă determinată, doar că acest concurs se desfășoară anual fără a exista posturi libere pentru titularizare. În acest context, fiecare profesor învață an de an în speranța că va apărea un post, cândva. Rar se întâmplă să apară. De exemplu, în 13 ani de învățământ au fost maxim 5 posturi titularizabile pe disciplina mea, în județ.
Prin martie apare stresul titularizării, pentru că atunci încep înscrierile. Li se cere profesorilor să se înscrie fără a le fi prezentate posturile vacante titularizabile. Acestea se afișează abia în mai-iunie. An de an dosare cu șină, cereri, documente, avize, toate pentru profesori care participă, oricum, mulți ani la concurs, deci toate acele dosare ar putea fi găsite cu ușurință în inspectorate.
După depunerea dosarului, mai trebuie să mergi pentru a-ți valida dosarul, că doar e posibil ca cineva să te înscrie la titularizare fără să vrei. Nu mergi la validare, nu participi la concurs. Ești în spital? Faci procură să meargă cineva în locul tău. După încheierea înscrierii, fiecare profesor este repartizat să predea o oră la o școală pe care nu o știe, cu elevi pe care nu i-a văzut niciodată, și este evaluat de doi metodiști. Nota de la această oră este 25% din nota finală, dar nu te prea ajută dacă nu iei peste 7 la concurs.
Până acum, cel puțin 4 zile pierdute pentru dosar cu șină, depunere, validare, inspecție specială la clasă. Între timp te uiți pe lista posturilor și realizezi că nici în acel an nu este niciun post disponibil, deci vei merge sau nu la un concurs pe care, chiar dacă îl vei promova, nu vei obține nimic.”
Alexandru, profesor vocațional de chitară, completează cu o imagine care rămâne în minte:
„În cazul profesorilor la început de activitate care nu găsesc post, acum în primăvară e aceeași poveste, din nou depus dosarul pentru titularizare, din nou la examen în iulie pe căldură. Prima dată când am dat titularizarea, lângă mine stătea un profesor care deja o dăduse de 8 ori, mereu a luat-o, dar nu a existat post de titular. Să dai în fiecare an acel examen pentru un salariu care după 8 ani de muncă abia atinge salariul mediu din România este asemănător unui purgatoriu.”
Titularizarea a devenit, în practică, mai degrabă un ritual anual al incertitudinii decât un mecanism funcțional de selecție și angajare. Ea nu asigură stabilitate, nu răsplătește competența demonstrată an de an și nu rezolvă problema posturilor vacante blocate administrativ. Consumă timp, energie, bani și speranță, resurse pe care profesorii le-ar putea folosi altfel, dacă nu le-ar fi furate.
Părinții, presiunea și lipsa de respect
Nu toate mărturiile vorbesc despre părinți în aceiași termeni, dar aproape toate cadrele didactice recunosc că relația cu ei poate fi fie un sprijin real, fie o sursă majoră de uzură.
Unii descriu părinți implicați, cu care formează „o echipă fantastică”. Alții descriu exact opusul: părinți care cred că copilul lor e singurul din grupă și că toată atenția trebuie să fie pentru el, părinți care contestă orice, părinți care amenință că mută copilul la altă clasă sau că fac reclamații, părinți care trimit mesaje la 23:30 pe WhatsApp cu întrebări urgente.
O educatoare cu mulți ani în grădinițe publice spune că uneori se simte tratată ca o bonă ieftină. Și adaugă un detaliu care spune mult despre ce înseamnă munca asta în practică:
„De multe ori contează mai mult să plece copilul fericit și împăcat de la grădiniță decât părintele. Salariul clar e demotivant și nu pe măsura efortului emoțional, fizic etc. Ne luptăm cu multe probleme comportamentale și emoționale la copii și e epuizant. Lângă presiunea din partea părinților aș trece și lipsa de respect pentru cadrele didactice, ne-am transformat într-un țap ispășitor pentru deficiențele sistemului educațional. În spate e o muncă invizibilă (pregătiri, materiale didactice, grija pentru copii) pe care nu o prea văd părinții sau superiorii.”
Camelia, cu 31 de ani în sistem și gradul I, adaugă o cifră care ar trebui să șocheze orice dezbatere despre calitate în educație: creșterea normei cu 4 ore înseamnă, practic, 4 clase în plus – aproximativ 120 de elevi suplimentari.
„Personal, am 583 de elevi”. Și tot ea descrie ce înseamnă managementul clasei azi, concret:
„Stai într-o încordare mentală permanentă. Elevii nu contenesc să vorbească între ei și să întrerupă ora, repeți fiecare propoziție de zeci de ori. Adesea sunt conflictuali și obraznici cu profesorii, iar când te întorci la tablă latră, miaună și scot diverse sunete fără a putea identifica cine o face. Ca să scazi o notă la purtare, și doar pe un modul din 5, faci multiple ședințe, iar în final ea poate fi corectată și devine tot 10 dacă elevul nu mai recidivează până la sfârșitul anului.”
Un profesor de la un liceu vocațional notează și el presiunea informală, difuză, care nu vine dintr-o decizie administrativă, ci din comentariile online: „La toate acestea, se adaugă presiunea media. Dacă stai să citești comentariile pe la diverse postări despre educație, nu doar boții comentează, ci și oamenii, și atunci e foarte ușor să aluneci într-o zonă în care opinia generală despre profi și școală e una negativă. Discrepanța din discursurile oficiale e un alt subiect care personal mă afectează: să ți se spună că educația este de interes național și apoi să vezi că se taie din bugetul oricum mic e frustrant.”
Asta se leagă de o temă care apare repetat în mai toate mărturiile: lipsa de respect față de profesie. Un lector universitar o pune în termeni structurali: dacă această muncă nu e remunerată corespunzător, nici părinții, nici opinia publică nu vor privi meseria cu respect. Nu e o problemă de percepție care se rezolvă cu campanii de comunicare, ci o consecință directă a subfinanțării.
Ce îi mai ține pe acest drum: despre sens, drag de elevi și munca pentru nimic
Aproape niciunul dintre cei cu care am stat de vorbă nu spune că merge mai departe pentru bani, siguranță sau recunoaștere publică. Ce îi ține în sistem este sensul.
„Mă ajută să merg mai departe faptul că îmi place domeniul și îmi place să fiu pedagog, simt că fac ceva folositor pentru societate.” – profesoară universitară
„Mă tem să spun asta, fiindcă e un clișeu, dar trebuie asumat în același timp: e vorba, desigur, de pasiunea pe care o am față de acest domeniu, față de învățare, față de predare. De tot ce ține de sfera intelectual-culturală. Mă motivează, bineînțeles, și rezultatele pe care le am, atât personal și/sau profesional, dar și evoluția și dezvoltarea celor care mă ascultă semestru de semestru.” – lector universitar
„Cel mai mult ajută să vezi că un copil pe care l-ai ghidat știe, excelează sau pur și simplu se descurcă. Pe mine mă mai ajută atunci când pot să transform o oră normală în una interactivă. Atunci când reușesc să îmbin boring lessons cu a little fun. Mă ajută mult și relația bună cu colegele, mă motivează.” – profesoară de limbi străine, mediu privat
„Colegele, părinții implicați, zâmbetul copiilor, te iubesc-ul primit de la copii, îmbrățișările lor, satisfacția la finalul zilei că ți-ai atins obiectivele, pasiunea. Aici multă lume râde când zic că îmi place ce fac și dacă nu îți place ce faci sau nu iubești copiii nu ai ce căuta în sistem.” – educatoare, 17 ani în sistemul de stat
Aceeași educatoare adaugă o observație care e, în același timp, personală și sistemică: în timpurile actuale, ea se confruntă cu tot mai multe probleme comportamentale și emoționale la copii. Și totuși merge mai departe cu gândul că poate contribui cu ceva bun în educarea unui copil care mâine ar putea fi prietenul copilului ei.
Gabriela, cu peste 25 de ani la ciclul primar, descrie mai nuanțat de unde vine rezistența ei: din naivitate, idealism, credința că face o diferență. „Ceea ce mă ajută să merg mai departe este misiunea: de a instrui elevii și, dacă pot să le inspir prin modelul meu, să fie și ei oameni de bază pentru familie și comunitate. Deși de cele mai multe ori bunele mele intenții nu au fost înțelese sau nu au avut rezultatul pe care mi l-am dorit, încă sper că fac bine în viața lor și atunci merg mai departe.”
Există și un contrapunct necesar. O învățătoare cu peste 35 de ani de meserie spune că acum o ajută să meargă mai departe tocmai așteptarea să fie dată afară. Pentru că nu mai vrea să facă ce i se cere, pentru că spune lucruri care nu sunt agreate, pentru că nu colecționează documente pentru dosar. Nu-i vine să plece pentru că a făcut meseria de dragul copiilor timp de 35 de ani. Când nici asta nu se va mai întâmpla, va pleca ea, dacă nu cumva o vor da ei afară mai repede.
E una dintre cele mai triste forme de uzură care apar în aceste mărturii: profesori care nu mai sunt ținuți în sistem de încredere, stabilitate sau respect, ci de copii, de anii investiți și, uneori, de simplul fapt că ușa nu s-a închis de tot în urma lor.
Dar exact aici apare și reversul medaliei. Pentru că sensul îi ține pe mulți în sistem, însă tot el face nedreptățile și mai greu de dus. Când îți pasă, când te lupți pentru elevi, când tragi să faci bine, iar sistemul răspunde cu haos, abuz de putere, dispreț sau sentimentul că efortul tău nu valorează nimic, apare una dintre cele mai toxice forme de epuizare: munca pentru nimic. Sau, mai precis, senzația că muncești enorm într-un sistem care nu te susține.
Elena, profesoară de istorie cu 29 de ani de învățământ, descrie foarte puternic acest tip de uzură:
„În fiecare zi ne confruntăm cu nedreptatea. Și nu mă victimizez. Ai senzația că sistemul e făcut să le ofere unora bani și putere și noi, ceilalți, trebuie să supraviețuim, să facem școală și să protejăm cât mai mult elevii. De cele mai multe ori eșuăm.
Să vă dau un exemplu: Doi-trei ani am avut un elev bun la istorie, care întâmplător a reușit să se califice la Olimpiada Națională de Istorie, faza națională, în clasa a X-a. Un copil talentat. A luat premiul III. Apoi, anul următor, era calificat la națională, dar de fapt nu era. A încercat să obțină lămuriri și asta a însemnat distrugerea mea, ca profesor coordonator, și a lui, ca elev. Deși lua locul I, era raportat pe locul II, depunctat la olimpiade etc. Vreți să știți că tot haosul mi-a generat niște frisoane îngrozitoare, care de atunci reapar în momente de stres extrem. Eu, ca adult. Nu vreți să știți cum au stresat emoțional elevul. M-am luptat pentru el, dar am obosit și, practic, m-am îmbolnăvit.
Iar oamenii care fac asta stau bine mersi în funcții și fac aprecieri care elev și care profesor au valoare sau nu.”
Mărturia ei atinge un punct esențial și prea puțin discutat când vorbim despre burnoutul profesorilor: nu doar volumul de muncă epuizează, ci și nedreptatea. Nu doar birocrația, ci și sentimentul că te lupți pentru un copil, pentru o clasă, pentru un principiu și sistemul îți arată, rece, că poate desface totul din pix și fără consecințe pentru cei care greșesc sau abuzează.
Alexandru, profesor vocațional de chitară, spune și el asta, în alt registru:
„Este îmbucurător atunci când elevul tău obține o recunoaștere a muncii lui sub îndrumarea ta. Să fii parte din succesul unui om e un sentiment plăcut. Să te întâlnești prin oraș cu foști elevi și să vezi că aceștia se bucură de revederea ta este un moment emoționant. Totuși, niciodată administratorul blocului unde locuiesc nu mi-a spus că pot plăti întreținerea cu două premii ale elevilor pe luna asta.”
Fraza asta spune ceea ce sistemul evită mereu să recunoască: sensul nu plătește facturile. Bucuria nu ține loc de salariu. Recunoștința elevilor nu repară nedreptățile, nu plătește terapii și nu compensează un sistem care cere enorm și oferă prea puțin.
Aici se vede și una dintre cele mai cinice realități ale educației din România: sistemul funcționează fără să depună vreun efort, din pură inerție și fără să-și protejeze oamenii, din simplul motiv că profesorii încă mai pot, pentru că încă le pasă.
Ce văd profesorii ca soluție: „Ar trebui resetat tot sistemul”
„Ar trebui resetat tot sistemul. Dar este imposibil. Așa că trebuie măcar început de undeva”. Când sunt întrebați ce ar ajuta real, profesorii nu cer miracole. Cer lucruri de bun-simț, pe care le putem organiza pe trei paliere.
La nivel de stat și politici publice: salarii decente și stabile, fără tăieri mascate sau suprimate sub forma sporurilor; bugetul educației adus la nivelul mediei europene (România are în continuare cel mai mic procent din PIB alocat educației din UE); o lege a burnoutului care să permită abordarea legală a epuizării profesionale; creșterea normei revenită la ce era anterior reformelor recente (o profesoară cu gradul I și peste 25 de ani vechime ajunge acum la 583 de elevi – o cifră care ar trebui să șocheze orice dezbatere despre calitate în educație); beneficii concrete pentru sănătate: abonament la analize medicale, acces la terapie, reduceri la activitate fizică.
„Ar trebui ca ministerul să crească salariile și beneficiile pentru a putea trăi decent și pentru a susține cercetarea. Educația să nu mai fie pe lista de tăieri la orice criză, lucru care creează incertitudine și frică. Ar putea exista alte beneficii legate de sănătate: abonament la analize medicale, abonament sau reducere la sală, ore de terapie. În opinia mea foarte necesare, având în vedere că lucrezi cu tineri.”, concluzionează o profesoară universitară din Cluj.
La nivelul școlii și al universității: debirocratizare reală, eliminarea comisiilor și raportărilor care nu servesc nicio funcție pedagogică; autonomie mai mare acordată cadrelor didactice care știu mai bine ce au nevoie la clasă; formare profesională plătită și relevantă, nu cursuri bifate pentru credite; refacerea accesului la infrastructura de bază a cunoașterii (baze de date, resurse academice, instrumente digitale elementare); psihologi și consilieri școlari care să fie prezenți cu adevărat și funcționali.
Laura, profesoară de istorie cu 28 de ani la catedră, din Tulcea, formulează:
„Visez la ziua în care se va renunța la birocrație, la comisiile inutile, când voi putea alege dintr-o listă de cursuri pe principiul «de asta au nevoie elevii mei, de asta am nevoie eu». Și avem nevoie de colective de 20-22 elevi, să avem timp să interacționăm cu fiecare copil. Și acolo unde sunt elevi cu nevoi speciale, avem nevoie de sprijinul unui specialist. Dar psihologi, consilieri care chiar să-și facă treaba. Altfel din nou ne facem că facem.”
La nivel de recunoaștere și relație: respectul instituțional față de profesie, nu doar în discursuri de Ziua Educației; ore de consiliere psihologică decontate pentru profesori; sprijin real în gestionarea relației cu părinții și cu elevii dificili, acolo unde sistemul actual nu oferă aproape nicio pârghie. Iar titularizarea, în forma ei actuală, ar trebui reformată fundamental – e un mecanism care consumă oameni buni fără să producă niciun beneficiu real nici pentru ei, nici pentru sistemul de educație.
„Cred că măcar ar trebui ore de consiliere psihologică pentru noi. Să fim sprijiniți să ne gestionăm sentimentele negative: tristețe, sentimentul inutilității, că efortul tău este inutil, că tu ca individ nu contezi, frica și anxietățile din cauza faptului că ești singur și dacă greșești nu știi ce consecințe vor fi, furia, frustrarea, nedreptatea. Să fie elevul în centrul educației. Cu toate nevoile lui: de învățare, sociale, emoționale. Să fie documente clare, stabilite pe un program, nu pe o zi pe alta. Avem nevoie de cercuri pedagogice, formări reale, platforme care să determine îmbunătățirea activității profesorului.”
Concluzie: un sistem care merge doar pentru că oamenii buni trag mai mult decât ar trebui
Privite împreună, mărturiile profesorilor spun ceva ce sistemul educațional românesc evită să audă, iar când îl aude, se grăbește să îl reîncadreze ca problemă individuală: burnout-ul profesorilor nu vine din faptul că nu le mai pasă. Vine din faptul că le pasă prea mult într-un sistem care a învățat să se bazeze exact pe asta.
Profesorii aceștia nu cer să fie eroi. Cer să poată fi profesori. Cer să nu mai fie puși în situația de a fi, simultan, pedagog, psiholog, asistent social, contabil, secretar, paznic de hol și țap ispășitor pentru tot ce nu funcționează în jurul lor. Cer să aibă acces la Word, la baze de date, la manuale. Cer să nu mai dea același examen de titularizare de opt ori pentru un post care nu există. Cer să nu mai primească mesaje la două noaptea. Cer să-și poată plăti chiria sau ratele și întreține proprii copii, din salariu.
Sunt lucruri pe care orice angajator dintr-un sector funcțional le-ar considera elementare. În educația românească, ele sunt deziderate.
Există desigur și nuanțe, și diferențe între universitar și preuniversitar, între public și privat, între rural și urban, între discipline și între școli. Există și profesori care nu se consideră în burnout și care au găsit moduri de a se echilibra. Dar există și un fir comun imposibil de ignorat: profesorii sunt puși să facă mult mai mult decât meseria lor, cu resurse prea puține, cu o doză tot mai fragilă de respect și cu sentimentul constant că, dacă nu se descurcă, vina va pica doar pe umerii lor.
Ștefan Baghiu, profesor universitar din Sibiu, a formulat-o fără menajamente: „Profesorii de la noi sunt încă loviți și umiliți în comparație cu profesorii din Europa. Au încasat lovituri după lovituri, de la ore în plus la tăieri mascate. Nu mai înseamnă nimic profesia. Mare parte din munca de profesor se face pe gratis.”
Iar Elena, profesoară de istorie cu aproape 30 de ani la catedră, a spus ceea ce mulți colegi ai ei simt, dar puțini rostesc atât de direct: „Cea mai mare teamă a mea este că sistemul mă va omorî înainte să apuc să mă bucur de câțiva ani de liniște.”
Nu e o metaforă. E o confesiune. Și e, poate, cel mai dur verdict pe care îl poate da un om care a intrat în această meserie cu drag și a petrecut trei decenii în ea.
Da, educația din România continuă să funcționeze. Dar nu pentru că sistemul e bine construit, ci pentru că profesorii, deocamdată, nu au încetat să creadă că merită să mai tragă. Că poate anul ăsta se schimbă ceva. Că poate copilul din banca a treia are nevoie de ei. Că poate ce fac ei contează.
Problema e că un sistem care supraviețuiește din idealismul oamenilor pe care îi exploatează nu e un sistem sustenabil. Când se va nărui acest sistem păgubos, nu vor fi de vină profesorii care au plecat. Vor fi de vină toți cei care au știut și nu au făcut nimic. Iar de plătit, vom plăti cu toții.
