Burnoutul în sistemul medical: ce spun cei care îl trăiesc pe propria piele și care sunt soluțiile reale, din perspectiva unui expert care a studiat fenomenul

Burnoutul în rândul personalului medical nu mai este de mult o problemă individuală, ci o vulnerabilitate sistemică. La nivel global, fenomenul este atât de extins încât era discutat ca o amenințare de sănătate publică încă din 2011, iar pandemia a adâncit fisurile: numeroase studii arată că epuizarea a devenit unul dintre factorii care pot destabiliza funcționarea unui spital la fel de mult ca lipsa de resurse sau de personal.

În România, un studiu al Colegiului Medicilor arată că între 34% și 36% dintre medici se află deja într-o formă avansată de burnout, cu simptome severe de epuizare. Dincolo de statistici, burnoutul înseamnă zeci de mii de profesioniști care lucrează zilnic la limita resurselor, într-un sistem care a normalizat suprasolicitarea și lipsa de sprijin emoțional.

„Am colegi care lucrează în spitale de urgență unde au până la 8 gărzi pe lună, fără timp de repaus după o gardă”

„Da, clar. Epuizarea este problema principală în sistemul medical din România”, așa începe discuția cu un medic rezident dintr-un spital de stat, care a acceptat să vorbească cu noi doar sub anonimat. 

Frica de consecințe profesionale este încă puternică în rândul medicilor tineri, iar experiențele lui arată cât de devreme și cât de puternic lovește epuizarea în spitalele românești: „O cauză majoră este lipsa unei legislații care să reglementeze o perioadă de odihnă după o gardă de 24 de ore. Apoi vorbim și despre numărul inadecvat de posturi raportat la numărul de pacienți tratați. Drept consecință, multe sarcini ajung la medicii rezidenți.”

Presiunea nu scade nici în secțiile unde ritmul ar trebui să fie mai liniștit. Epuizarea nu discriminează între specialități: „Eu lucrez momentan într-un spital și o secție cu pacienți cronici. Cu toate că aceste patologii nu impun un ritm alert în gestionarea lor, numărul mare al pacienților și birocrația excesivă tot duc la un volum de lucru crescut. Statul zilnic cu câteva ore peste program este o rutină, o normalitate.” 

Iar în spitalele de urgență, volumul de muncă atinge cote alarmante: „Am colegi care lucrează în spitale de urgență unde au până la 8 gărzi pe lună, fără timp de repaus după o gardă. Deci nu mă miră deloc statisticile în legătură cu rata burnoutului din spitale. Din păcate, și această situație va merge în continuare înspre rău, atâta timp cât de la sistem se va dori creșterea numărului de pacienți tratați, dar fără creșterea personalului sau a eficientizării proceselor birocratice.” 

Vorbind de birocrație, ea rămâne unul dintre cei mai mari „hoți de timp”: „Nu cred că este o exagerare când spun că peste 70% din timpul petrecut în spital de un medic rezident dintr-o specialitate non-chirurgicală este dedicat strict birocrației. Astfel, timpul care ar putea fi folosit pentru gândirea tratamentului, managementul unui pacient sau pentru studiu este irosit pe hârtii. Nu doar timpul și satisfacția personală sunt afectate, ci și calitatea îngrijirii pacienților și calitatea viitorilor medici.”

Burnoutul este agravat de lipsa solidarității interne și de frică: „Sentimentele medicilor sunt, în general, comune: vedem burnoutul ca pe o problemă reală și răspândită. În ciuda acestui fapt însă, am observat o altă problemă: lipsa solidarității între membrii din sistem. Asta consider că este o barieră uriașă către orice șansă de reformă. Rareori se cere ajutor. Mentalitatea este, de cele mai multe ori, pur rigidă în astfel de cazuri.” 

Consecințele se văd încă de la început de drum: „Am observat o scădere a empatiei atât față de pacienți, cât și de colegi, probleme de concentrare și chiar dispariția satisfacției profesionale”.

În final, rezidentul ne spune clar ce soluții ar trebui implementate, în opinia sa: „Introducerea obligativității de repaus după o gardă de 24 de ore sau introducerea unui sistem de gărzi de 12 ore. Recompensarea muncii în gardă a medicilor rezidenți din orice an și pentru toate gărzile efectuate. Cumularea gărzilor la vechimea în muncă. Deschiderea a mai multor posturi pentru registratori. Ca măsură pe termen mai lung: digitalizarea completă a foii de observație”.

Burnoutul din sistemul medical, prin ochii unui specialist care l-a studiat în profunzime: cauze, consecințe și soluții reale

Pentru a înțelege mecanismele burnoutului în sistemul medical și direcțiile reale de schimbare, am vorbit cu Mara Bria, psiholog și doctor în psihologie, cu peste 20 de ani de experiență în cercetare și consultanță organizațională, care a studiat fenomenul în teza sa de doctorat. Mai mult, Mara este speaker TEDx, coordonatoarea proiectelor de cercetare Mind Education și Școala pentru Cuplu și gazda Mind Education Podcast, unul dintre cele mai ascultate podcasturi de științe sociale din România.

În perspectiva ei, situația din România este complicată. Pe lângă provocările intrinseci profesiei – „încărcătura emoțională uriașă din relația cu pacienții, contactul constant cu suferința și bolile terminale, volumul tot mai mare de muncă birocratică sau dinamica tensionată cu colegii și liderii” – medicii se confruntă și cu instabilitatea sistemică a sistemului medical românesc.

Ea atrage atenția că una dintre marile surse de instabilitate o reprezintă „schimbările dese ale liderilor Ministerului Sănătății. Din 1990 până în prezent, la conducerea Ministerului Sănătății s-au succedat 28 de miniștri. Dacă adăugăm acestei instabilități și subfinanțarea cronică (bugetul Ministerului Sănătății este unul dintre cele mai mici din Europa, atât ca procent din PIB, cât și ca buget alocat pe locuitor), munca de zi cu zi a unui medic pare copleșită de provocări și fără resurse esențiale.”

Factorii de risc care contează

Cercetarea sa a urmărit două direcții: care sunt factorii ocupaționali de risc în burnout și ce consecințe generează. Concluziile tezei sale de doctorat au arătat clar că vârsta, genul sau alți indicatori similari nu influențează riscul de burnout, ci contextul muncii este cel care generează riscul real, iar două aspecte ies în evidență ca fiind determinante.

1. Volumul de muncă perceput. Nu doar încărcarea reală, ci „faptul că eu consider că am mult mai mult de muncă decât pot, este unul dintre aspectele care duc la burnout și care îl și accentuează”. Asta arată cât de esențial este să descoperi resursele personale de care ai nevoie într-un anumit context: sentimentul de control, reziliența cognitivă, capacitatea de colaborare sau alte resurse interne și interpersonale.

2. „Contaminarea” emoțională. „O altă sursă de burnout este «contaminarea» emoțională, faptul că medicii sunt expuși unor situații medicale, sociale, emoționale dificile, uneori fără speranță, sau unor relații cu colegii și liderii încărcate emoțional (de exemplu, relațiile conflictuale, bârfa, lipsa siguranței psihologice etc).”

Acestor cauze li se alătură criza de leadership din sistemul de sănătate, instabilitatea din sistemul medical, lipsa cronică de resurse (de leadership, de sprijin, de oportunități de dezvoltare profesională etc), relații abuzive cu pacienții, colegii, liderii, instituțiile statului.

Multe spitale continuă să funcționeze pe principiul „rezistă cine poate”, iar burnoutul rămâne invizibil în primul rând din cauza stigmatizării. Mara explică faptul că „există în continuare o stigmatizare asociată sindromului burnout, iar aceasta este cu atât mai puternică cu cât așteptările legate de performanță și competitivitate sunt mai mari sau când există teama de a pierde oportunități de creștere profesională. La toate acestea se adaugă și nesiguranța locului de muncă”.

Ea subliniază faptul că lipsa recunoașterii are consecințe extrem de serioase: „Sindromul burnout, nerecunoscut și neadresat, reprezintă în timp, studiile vorbesc de 1–2 ani, drumul sigur spre depresie, anxietate, gânduri suicidare sau (ab)uz de substanțe”. Într-un sistem în care provocările de sănătate emoțională sunt respinse sau ridiculizate, medicii ajung să amâne solicitarea de sprijin specializat. „Când astfel de probleme sunt stigmatizate, oamenii caută soluții care par la îndemână și care sunt acceptate în cultură, cum ar fi uzul de substanțe. Dar acestea doar complică relația cu sindromul burnout”.

Mara subliniază că, din ceea ce reiese din literatura de specialitate, burnoutul nu ține de gen, vârstă sau experiență, ci de felul în care sunt gestionate resursele unui medic. „Din literatura pe care am parcurs-o până acum, se vede clar că sindromul burnout nu discriminează. Oricine poate fi afectat. Sursa lui este lipsa resurselor: nu mai am timp pentru odihnă, nu mai am spațiu pentru relațiile cu cei dragi, mintea nu o pot «scoate» din priză de la problemele cu care mă confrunt.”

Ea observă și o nuanță legată de manifestare, nu de risc: „Există o subtilitate: femeile medic par să trăiască burnoutul mai mult ca epuizare, în timp ce bărbații îl trăiesc puțin mai mult ca detașare emoțională. Cred că sunt mecanisme învățate socio-cultural care devin mai vizibile în situații stresante.”

Burnoutul personalului medical are consecințe asupra pacienților

Legătura dintre burnout și siguranța pacienților este directă și solid documentată. „Datele din doctoratul meu arată clar că burnoutul este asociat cu o performanță suboptimă”, spune Mara. Iar literatura de specialitate confirmă acest lucru.

Un review recent pe studii internaționale a identificat că 14 din cele 21 de studii analizate au confirmat o legătură puternică între burnout și erorile medicale cu impact clinic semnificativ. Dintre acestea, Mara enumeră: „prescrierea unui medicament greșit, a unei doze nepotrivite, erori în proceduri medicale sau în interpretarea analizelor”. În practica de zi cu zi, astfel de greșeli pot avea consecințe imediate pentru pacienți, ceea ce face ca prevenirea burnoutului să devină nu doar o problemă de bunăstare profesională, ci una de siguranță clinică.

Soluții reale: intervenții sistemice și legislație

Când vine vorba de măsurile rapide ar putea implementa un spital pentru a reduce riscul de epuizare, Mara explică faptul că nu există soluții eficiente dacă intervenția este unidirecțională. „E important ca intervențiile să adreseze resursele și provocările personale, relaționale și organizaționale. Abordarea unui singur nivel, fie el resursele din spital (ex. acces la sprijin de specialitate, reducerea încărcăturii sau ambiguității rolului profesional, sprijinul liderului direct) sau cele personale (ex. prin creșterea abilităților de a gestiona stresul), e insuficientă.”

Discutând despre ce ar trebui să urmărească un spital pentru a înțelege realist nivelul de epuizare al personalului, Mara propune două grile. Prima privește factorii de risc, acele mecanisme care duc la dezvoltarea burnoutului. „Volumul perceput de muncă este unul dintre cei mai puternici predictori”, spune ea, mai ales când munca înseamnă sarcini birocratice sau activități care nu folosesc competențele-cheie ale unui medic.

Surprinzător, studiile arată că încărcătura mintală a muncii și sarcinile provocatoare cognitiv (atenția susținută, deciziile complexe și rapide) sunt o sursă de satisfacție profesională, nu de epuizare.

Un al doilea factor de risc este calitatea relației cu liderul direct. „O relație bazată pe siguranță psihologică funcționează ca un buffer împotriva burnoutului”, explică ea. În schimb, un lider distant, abuziv sau care cultivă frica poate amplifica rapid epuizarea. Tot în zona relațiilor se înscriu și tensiunile din echipă: conflictele, lipsa cooperării, bârfa. „Relațiile conflictuale încarcă masiv relația cu munca”, adaugă Mara.

A doua grilă urmărește impactul burnoutului, adică modul în care acesta se reflectă în performanță și în dinamica din spital. Printre indicatori se numără intenția de a pleca – fie schimbarea locului de muncă, fie migrația – și erorile medicale acolo unde există un sistem de raportare. „Burnoutul se vede și în calitatea relației cu pacienții”, spune ea, un semnal de alarmă care ar trebui tratat ca un indicator critic al sănătății organizaționale.

„În România suntem abia la început”

La nivel de politici și bune practici europene, primele lecții țin de prevenție. „Primul pas ar fi politici prin care sunt destigmatizate provocările de sănătate emoțională, printre care și sindromul burnout. Fără asta, accesul la sprijin rămâne limitat”. Ea subliniază că în multe sisteme europene există deja criterii de well-being integrate în evaluările organizaționale, nu doar criterii de performanță: „Ar fi ideal ca, pe lângă indicatori de performanță, un spital să aibă și criterii de well-being pentru personal”.

Întrebată despre legislația din România, Mara subliniază că suntem „abia la început”. Prioritare ar fi măsuri concrete, nu doar declarații: „Mai întâi, cadrul legal prin care medicii pot beneficia de concediu medical plătit pentru epuizare profesională, plus programe de specialitate, de exemplu terapie, care să susțină reluarea muncii după finalizarea concediului”. Apoi, e nevoie de o perioadă de tranziție și acces real la sprijin pe termen lung, nu doar în situații de criză.

Un avertisment clar: „O capcană majoră e responsabilizarea exclusivă a medicului. Dacă îi oferi doar resurse personale, cum ar fi acces la terapie, dar ignori problemele din echipă sau din spital care au contribuit la burnout, nu rezolvi nimic”. Prevenția, subliniază ea, este întotdeauna mai eficientă decât intervenția târzie.

Un alt element esențial ține de reconstrucția încrederii într-un sistem care, ani la rând, și-a neglijat propriile cadre medicale. Iar acest lucru se poate face prin „lideri care văd sănătatea emoțională ca pe o prioritate și o investiție directă în calitatea muncii”. Fără acest tip de lideri, care înțeleg că bunăstarea personalului nu e un „bonus”, ci o condiție de bază, nu poate exista schimbare reală, nici în practica de zi cu zi, nici în cultura organizațională a spitalelor.

***

Campania #VremLegeaBurnout pune accent pe faptul că burnoutul nu este o problemă de „reziliență” personală. Este rezultatul unui mediu de lucru care stoarce oamenii până la epuizare și care nu oferă protecție.

Pentru fiecare medic căzut la datorie, pentru fiecare asistentă care pleacă plângând dintr-un spital, există familii distruse, pacienți afectați, comunități întregi vulnerabilizate și o societate care pierde.

Dacă acceptăm ca cei care ne salvează viețile să se autodistrugă în acest proces, nu mai vorbim doar despre o problemă de sănătate publică, ci despre cine suntem noi, ca societate.

Semnează petiția #VremLegeaBurnout și cere protecție reală pentru cei care ne salvează viețile: