Poate că nu ne-am săturat de muncă. Poate ne-am săturat de felul în care muncim. Ce ne pot învăța oamenii care încă muncesc pământul despre muncă și sens?

Am tendința să romantizez viața de la țară și să uit cât de greu e când trebuie să muncești pentru tot ce pui pe masă. La propriu. Deși am crescut la țară, pare că orașul m-a adoptat repede, așa c-am uitat multe dintre îndeletnicirile vieții rurale. Și sinceră să fiu, nici nu prea s-au lipit de mine muncile câmpului. Nu pentru că n-am vrut, ci pentru că am demonstrat prea devreme că îmi place școala, iar ai mei părinți au decis că e suficient dacă învăț bine. „Gata, asta-i scăparea ta să pleci de aici!” Și am luat în brațe soluția asta ca și cum ar fi singura mea menire, să scap din locurile alea în care oamenii se cocoșau cu munca fizică.

„Pe mine mă duce capul, așa că o să muncesc într-un birou mare cândva”. Asta mi-am repetat ani la rând. Și în tot vârtejul ăsta spre o carieră strălucitoare, am simțit că mă înstrăinez de toate lucrurile bune pe care orașul ți le răpește. Liniște, vecini care îți știu durerile, soare, natură, multă viață în păduri, câmpuri și dealuri, mirosuri de tot felul, zile lungi de vară, nopți pline de stele și cel mai important, lipsa unei senzații acute că totul e urgent, că trebuie să se întâmple acum, că ar crăpa totul dacă nu răspunzi la un mail, că firma se sufocă dacă nu-i dai toată viața ta. Că pauzele-s sfinte și timpul de refacere necesar ca să o poți lua de la capăt a doua zi.

Tot stresul cotidian te face să-ți dorești uneori să înlocuiești munca intelectuală cu cea fizică, parcă ai prefera să stai toată ziua într-un solar decât cu ochii în Excel, ai crăpa lemne decât să mai participi la încă o ședință inutilă, ai smulge buruieni decât să te forțezi să suni iar nu știu câți oameni, ai face orice nu necesită să-ți obosești mintea. Ai simțit vreodată asta?

Și începi să te gândești la cum vedeau părinții sau bunicii noștri munca? Tot cu atâta seriozitate? Tot cu prețul fericirii lor? Tot pe primul loc o purtau în suflet? Cu ce intensitate? Cu ce preț? Cu cât stres? Cu câtă sacralitate și iubire? Oare frica asta de odihnă și teama că nu merităm să stăm locului are rădăcini adânci? Cine a decis că e musai să demonstrăm că suntem cei mai harnici, cei mai devotați, cei mai loiali? Frica de siguranță financiară? Regimul politic în care am crescut? Gura satului? Toate la un loc? Și mai ales, cum facem pace cu munca noastră, cum ajungem să nu o detestăm?

Îmi stăteau toate gândurile astea pe limbă, dar nu le-am dat formă până n-am văzut postarea lui Vlad Dumitrescu, un fotograf incredibil de talentat pe care îl urmăresc de câțiva ani buni. Și-am fost curioasă (nu dintr-un birou mare la corporație, ci de la mine de acasă, căci lucrez remote), cum se vede munca oamenilor simpli, care încă știu să lucreze pământul, să crească animale, să facă meșteșuguri aproape uitate și tot ce e necesar ca să supraviețuiască în niște locuri în care curierii nu vin la ușă să-ți livreze mâncare și nici easy boxurile n-au ajuns pe ulița satului.

Oameni care nu-s complet izolați de prezent, de tehnologie sau modernitate. Ci trăiesc într-un soi de lumi în tranziție, care încearcă să le facă și lor loc sau să-i înghită cu totul.

Am avut privilegiul de a discuta direct cu Vlad despre cum văd oamenii mai în vârstă munca, cum se raportează la ea, ce relație au cu ea și cum își face el meseria într-o lume obsedată de viteză, rezultate și schimbare. Citește interviul de mai jos și scrie-mi apoi în comentarii ce trăiri ai avut pe parcursul acestui articol mai neconvențional în care n-am vrut să citez din studii și rapoarte științifice, ci doar să iau pulsul real trăit de oameni simpli.

Postarea de la care a pornit totul:

– Mătușă Maria, ce v-a adus cea mai mare bucurie în viață?

– Munca. Cel mai mult mi-a plăcut să muncesc. Acum nu mai pot…

– Dacă ați mai putea face un singur lucru dintre toate cele pe care le făceați, care ar fi acela?

– O grădină. Aș avea grijă de o grădină… O grădină îți aduce multă pace și multe bucurii.

Doamna Maria a trezit ceva în mine când i-am citit răspunsurile. Și-am fost curioasă să descopăr mai multe despre nevoia de sens în munca noastră, așa că am stat de vorbă cu Vlad:

În lumea rurală pe care o fotografiezi, munca pare să aibă altă semnificație decât în corporații sau birouri. O bătrânică îți spunea la un moment dat că toată viața a muncit și că iubește munca, dar că acum trebuie să o ia mai ușor. Cum definesc acești oameni simpli munca?

Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit și fotografiat mi-au spus că munca este lucrul pe care l-au iubit cel mai mult în viață. Pentru ei nu este o obligație, ci un mod firesc de a trăi. O bătrânică pe care am cunoscut-o de curând îmi spunea că, după ce își termina treaba acasă, mergea prin sat să-i ajute și pe alții, pentru că pur și simplu nu putea să stea fără să muncească. Cred că asta spune multe despre felul în care privesc ei munca: nu ca pe o povară, ci ca pe ceva care dă sens zilei.

Ce înseamnă o „zi de muncă reușită” și cum se compară asta cu definiția noastră modernă a succesului?

Cred că o zi reușită este, înainte de toate, o zi cu vreme bună. Dacă vremea le permite să-și facă treburile pe care și le-au propus, atunci ziua este una bună. Nu prea există ideea de „nu am chef” sau „nu am energie”. Cât timp vremea ține cu tine, trebuie să profiți. „Succesul”, pentru ei, înseamnă să lași seara în urmă o treabă făcută bine.

În spatele unui cadru superb cu un bunic care cosește sau o bunică ce țese, există ore întregi de discuții. Care este cea mai neașteptată lecție despre muncă și reziliență pe care ai primit-o stând de vorbă cu ei?

Una dintre cele mai frumoase povești este cea a mătușii Ioana, care avea atunci 100 de ani. Familia, din grijă pentru ea, nu o mai lăsa să muncească. Veneau și îi făceau grădina, îi tăiau lemnele, aveau grijă de toate. Numai că mătușa Ioana și-a făcut, fără să știe nimeni, o grădină secretă, pe care o îngrijea cu mare drag. De altfel, de curând, o altă bunicuță mi-a spus un lucru care mi-a rămas în minte: „Dacă aș mai putea lucra, o grădină aș face. O grădină îți aduce multă pace și multe bucurii.”

Poate cea mai mare lecție este că munca, pentru mulți dintre ei, nu înseamnă doar efort, ci și bucurie. Și cred că cele mai impresionante exemple sunt oamenii de peste 90 de ani care încă muncesc mai mult decât unii dintre noi, cei mai tineri. Iar astfel de oameni am întâlnit mulți.

Noi vorbim astăzi tot mai mult despre burnout, echilibru între viață și muncă și săptămâna de lucru mai scurtă. Cum arată conceptul de „odihnă” și „pauză” în satul românesc tradițional?

În lumea lor, odihna înseamnă duminica și zilele de sărbătoare. Sunt zile dedicate lui Dumnezeu, care este prezent în fiecare clipă a vieții lor. În rest, munca face parte din ritmul firesc al existenței. Și, poate surprinzător pentru noi, mulți nici nu-și doresc mai multă odihnă. Pentru că iubesc ceea ce fac și simt că sunt folositori atât timp cât pot munci.

Să cutreieri dealurile și satele României sună romantic, dar este tot o muncă ce cere efort, disciplină și răbdare. Cum arată o zi pentru tine când ești pe teren? Ce te epuizează cel mai mult și ce te încarcă?

Cel mai mult mă încarcă, dar și mă consumă, poveștile oamenilor. Multe sunt pline de tristețe, de singurătate sau de dor. Mulți mă așteaptă și mă privesc ca pe un om căruia îi pot spune ce au pe suflet. Îmi place mult să-i ascult, să fiu lângă ei și să-i ajut cum pot, dar toate aceste povești rămân cu mine. Sunt zile în care planul de fotografiat se termină mai repede decât credeam, pentru că simt că am sufletul plin…

Ce mă încarcă cel mai mult este gândul că poate am reușit să păstrez, prin fotografie, o lume care dispare încet și care, peste câțiva ani, s-ar putea să nu mai existe decât în amintiri.

Ca să surprinzi pe cineva într-un moment autentic, trebuie mai întâi să-i câștigi încrederea. Cum treci de la statutul de străin cu un aparat foto la cel de om de încredere cu care cineva se așază la povești?

Încerc, înainte de toate, să fiu om. Să nu uit niciodată că în fața mea nu este un subiect de fotografiat, ci un om, cu povestea și demnitatea lui. Îi ascult, îi ajut atunci când pot. Uneori îi vizitez fără aparatul foto. Cred că încrederea se câștigă prin timpul pe care îl oferi unui om.

Vlad a postat recent asta pe pagina lui de Facebook și mi-a plăcut:

„Dacă pleci la drum cu singurul gând de a obține o fotografie bună, s-ar putea să fii dezamăgit. Pentru că e foarte posibil să ratezi chiar magia momentului. Am simțit asta uneori, când eram prea atent la cum arată totul și prea puțin la cum se simte. Dacă ar fi acum să dau un sfat, ar fi să lași emoția să te ghideze, să fii acolo, cu adevărat prezent. Pentru mine, fotografia rămâne despre asta: despre a trăi clipa. Iar uneori, un instrument bun te ajută să fii mai liber în felul în care o surprinzi, fără să te scoată din moment.”

Oamenii pe care îi fotografiezi se află în puncte foarte diferite ale vieții. Ce cauți să surprinzi în privirea lor?

Încerc să surprind ceea ce nu poate fi pus în cuvinte. În privirea unui copil vezi curiozitate și libertate, iar în cea a unui bătrân vezi o viață întreagă. Ridurile spun multe, dar ochii spun și mai multe. Cred că în privire rămân cel mai bine păstrate bucuriile, durerile, speranțele și credința unui om. Iar dacă reușesc să surprind asta, simt că fotografia și-a împlinit rostul.

Cum facem să rămânem îndrăgostiți de ceea ce facem? Să mergem la serviciu în loc de scârbiciu?

Cred că secretul este să nu uiți de ce ai început. Oamenii pe care îi întâlnesc mă învață că atunci când faci ceva cu drag, munca devine parte din cine ești. Nu cred că putem iubi fiecare zi la fel, dar cred că putem căuta mereu sens în ceea ce facem. Iar când simți că ceea ce faci îi ajută pe alții sau lasă ceva bun în urmă, parcă și zilele grele devin mai ușor de dus.

Mă simt prea mică pentru a da sfaturi sau pentru a cataloga bun sau rău un fel de a munci sau altul. Cred însă că avem nevoie de echilibru. Că putem lua tot ce-i mai bun din ambele lumi și adapta pentru fiecare. Eu n-aș romantiza munca, dar consider necesar să avem o etică a muncii, să dăm tot ce-i mai bun în fiecare job prin care trecem și să nu facem treabă de mântuială.

Acolo unde există o cultură organizațională sănătoasă și liderii știu să fie lideri (nu doar pe foaie), oamenii se hrănesc mult din sensul pe care munca lor îl aduce în viața fiecăruia. Personal, nu vreau să mă identific 100% doar cu munca mea sau să pun semnul egal între viața personală și cea profesională, chiar dacă se întrepătrund mult și de cele mai multe ori, fix asta ne duce la epuizare. Că nu știm când să spunem STOP și ducem munca cu noi acasă sau problemele personale la serviciu. Poate părinții și bunicii noștri nu au avut de ales, nu au avut luxul de a-și da seama cine sunt ei atunci când nu au nimic de muncit.

Paul Olteanu spunea foarte frumos că nu avem un creier pentru acasă și unul pentru la serviciu și că în România, dacă nu ești epuizat, nu meriți să te odihnești. Las mai jos episodul și sper să-ți fie de folos. Iar când ți se face dor de satul românesc, intră pe profilul lui Vlad și citește-i poveștile strânse în câțiva ani buni de muncă. O să-ți placă! Și trage tu niște concluzii din toate astea. Ce iei tu din toată povestea asta? Mi-ar plăcea să ne spui și nouă, în comentarii.

Surse foto: Vlad Dumitrescu (căruia îi mulțumesc pentru inspirație, răspunsuri și toată munca de a documenta viața din România pitorească).