Chiar dacă legea epuizării profesionale (Legea Burnout) a fost respinsă recent în Senat, nu ne oprim aici. Continuăm să punem acest subiect pe masă și să vorbim despre burnout: despre cum arată și se resimte epuizarea atunci când munca ta înseamnă proiecte suprapuse și îngrămădite, repetiții 6 zile din 7, perioade lungi de instabilitate financiară și presiunea de a livra creativitate și emoție pe bandă rulantă într-un sector subfinanțat și ignorat.
Pentru acest articol am intervievat artiști și profesioniști din medii creative: actori, muzicieni, dramaturgi, poeți, regizori, fotografi, artiști vizuali și lucrători culturali din instituții publice și din sectorul independent. Mărturiile lor vorbesc despre aceleași aspecte recurente: oboseala cronică, anxietatea financiară și senzația că trebuie să fii recunoscător pentru orice proiect, chiar dacă te afli pe marginea prăpastiei.
Scopul articolului este să pun pe masă realitatea muncii culturale în România, cu tot ce înseamnă ea – precaritate, vocație, incertitudine, emoție și sens – și să creez un spațiu în care vocile din acest sector sunt ascultate.
Vei găsi aici mărturii asumate și anonime despre cum trăiesc artiștii și profesioniștii din industriile creative epuizarea profesională, ce o alimentează și în ce ar consta soluțiile, măsurile de prevenție sau chiar o lege privind burnoutul care să țină cont (și) de realitatea acestui sector.
Abonează-te la newsletterul Hacking Work
Burnoutul, prin ochii artiștilor și profesioniștilor din sectorul cultural
Când vorbim despre burnout, nu ne referim doar la oboseala fizică care apare după o perioadă încărcată, ci la un tip de epuizare care îți atinge și mintea, și felul în care te raportezi la muncă. OMS descrie burnoutul ca fiind un sindrom apărut din stres cronic la locul de muncă, care nu a fost gestionat cu succes și care are trei componente: epuizare energetică, distanțare mentală sau cinism față de job și scăderea eficienței profesionale.
Diferența față de oboseală și epuizare ține, de multe ori, de durată și de profunzime: burnoutul nu dispare după un weekend liber, o vacanță sau o pauză forțată. Corpul e cel care dă primul semnal dar treptat, apar cinismul, pierderea sensului, distanțarea față de muncă și senzația că nu mai poți să faci față, indiferent cât dormi. Întrebarea care apare, inclusiv în sectorul cultural, este aceasta: unde tragi linia între oboseala firească de după premiere, repetiții și proiecte suprapuse și epuizarea care îți schimbă felul în care gândești, simți și lucrezi?
Când vorbesc despre burnout, artiștii îl descriu ca fiind o stare care revine în valuri, cu intensități diferite și cu simptome care migrează între corp, minte și emoții. Unii îl recunosc abia după ani în care au funcționat pe pilot automat, alții îl depistează chiar în primele faze, când oboseala nu mai trece cu un weekend liber, iar sensul muncii începe să fie pus la îndoială.
„Am trecut prin mai multe perioade de epuizare. Manifestările au fost diferite la fiecare episod, de la nod în gât și în stomac în mod constant și somn ineficient, până la presiune în piept care mă făcea să nu pot respir bine. Cel mai grav episod a fost când toți mușchii spatelui au devenit dureroși, nu puteam nici să mă mișc în pat, respirația era sacadată și scurtă – așa am ajuns la urgențe când mi s-a spus să mă opresc de tot măcar 5 zile. După ce au trecut aceste simptome (1-2 zile), corpul îmi era bleg ca la o gripă urâtă, nu puteam nici să țin ochii deschiși mult timp. De cele mai multe ori, senzațiile cele mai urâte se terminau după ce încheiam o perioadă de lucru mai intensă. Consecințele, în schimb, treceau mai greu.” – mărturie anonimă, dramaturg și regizor
„Nu știu dacă se poate numi noroc sau ghinion, însă organismul mi-a dat shut-down înainte să intru în burnout. A trebuit să chem de două ori salvarea în timp ce lucram și am ajuns la UPU cu tahicardie paroxistică. În salvare mă gândeam că nici nu e așa de grav să mori. A fost mai zgomotos și mai spectaculos decât un burnout, dar a avut și avantajul că m-am recuperat mai repede.
Am cunoștințe apropiate care au trecut prin burnout și-mi amintesc că m-a frapat transformarea prin care treceau. O prietenă bună semăna cu un strigoi dintr-un thriller de categoria a doua, cu priviri goale, apatie și incapacitatea de a purta o conversație cât de cât coerentă. Încerc să-mi prioritizez odihna, chiar dacă asta înseamnă să refuz anumite angajamente sau să renunț la a face unele lucruri.” – mărturie anonimă, jurnalist & scriitor
În experiențele lor, corpul este primul care trage semnalul de alarmă prin: noduri în gât și în stomac, presiune în piept, dureri musculare, tulburări de respirație și un sistem nervos care pare să se oprească brusc. De multe ori, burnoutul e recunoscut abia când ajungi în punctul în care nu mai poți să respiri normal, să dormi, să te miști fără durere sau să porți o conversație coerentă, deși, pe hârtie, pare că doar muncești mai mult ca de obicei.
„Doi ani la rând, la finalul stagiunii, am trecut prin burnout. La început nu știam ce se întâmplă cu mine. Epuizare, iritabilitate, sentimentul că nimic nu are sens. La un proiect, care era ultimul din acea stagiune, unul important care venea după un altul care a fost intens și împlinitor, m-am confruntat cu o incapacitate de a reține textul. Mă uitam la el și mă apuca disperarea.Am reușit să merg până la capăt și să dau premiera dar fără să găsesc bucurie sau măcar un moment în care să simt că lucrurile funcționează. Abia la terapie a apărut în discuție termenul de burnout și mi-a ridicat un semn de întrebare pentru că nu mă mai confruntasem cu asta.” – Sânziana Tarța, actriță
„Cred că sunt într-o perioadă de burnout de câțiva ani și nu mă văd ieșind prea curând din ea. Traiul ca artist în România, mai ales ca artist independent, e atât de incert încât rareori îți permiți luxul de a sta. Iar dacă îți permiți, e pentru o perioadă scurtă, după ce ai muncit enorm ca să ajungi acolo. De multe ori simt că nu mă pot concentra. Devin irascibil, fără chef de viață și îmi e greu să mai găsesc bucurie în jurul meu. E ca și cum aș avea foarte multe taburi deschise simultan: toate rulează în același timp, sistemul merge tot mai greu și aștepți inevitabilul crash, doar că nu știi când vine.” – Robert Kocsis, regizor
„Am trecut prin burnout și, într-o anumită măsură, încă trec prin el. Seamănă cu o perioadă de doliu al minții și al sufletului. Este alimentat de multe lucruri care se intersectează: overthinkingul, viața personală, relațiile cu oamenii și, uneori, propriile așteptări pe care le port ca pe niște poveri invizibile.
Uneori este extrem de dificil să faci față acestei stări atunci când ești singur și când toate emoțiile rămân internalizate. Mai mult, burnoutul este influențat și de oamenii care gravitează în jurul tău. Relațiile, tensiunile, prezențele sau absențele lor devin parte din această ecuație fragilă. Uneori singura formă de vindecare este să îți permiți să treci prin întuneric fără să te grăbești în căutarea unui întrerupător care să genereze o lumină artificială.” – Alexandra Mîță, artistă plastică
Burnoutul arată diferit pentru fiecare om în parte, dar mărturiile lor au câteva puncte comune: epuizare constantă, dificultate de concentrare, iritabilitate, pierderea bucuriei și senzația că nimic nu mai are sens. Mulți descoperă prin ce trec abia la terapie sau după un consult de urgență, când înțeleg că ceea ce trăiesc nu este doar oboseală, ci o stare legitimă, documentată, care necesită repaos și schimbare.
„În urmă cu doi ani am trăit o durere de cap de peste 21 de zile consecutive. Eram atunci în ceea ce ar fi trebuit să fie o perioadă de plină-creativitate, în care mi-am spus că «trebuie» să compun și să scriu muzică nouă. Am crezut că e o situație medicală, însă după multe rezultate bune la analize, am înțeles că trebuie să caut undeva mai adânc. Și să și vindec, dacă voiam să continui pe drumul ăsta. Căutând, mi-am dat seama că erau multe alte semne prin care corpul meu încerca să-mi vorbească, dar eu nu știam încă să ascult.” – Andra Andriucă, muzician
„Am trecut de multe ori prin perioade de epuizare profesională. Cred că, adesea, survin pe fondul unei oboseli fizice care nu poate fi resimțită pe deplin atâta timp cât intervin alte tipuri de presiuni: premiera unui spectacol, zilele de filmare comprimate, financiare, medii abuzive de lucru sau intercalarea perioadelor de repetiții (ca actor independent, nu-ți prea permiți luxul de-a lucra cu mult spațiu între proiecte pentru că e posibil să urmeze vremuri în care să nu existe prea multe oportunități de muncă).
Cred că oboseala fizică este neglijată deoarece presiunile au un impact emoțional copleșitor și îl determină pe artist să nu prioritizeze condiția fizică. De multe ori ajung, în perioadele aglomerate, să slăbesc fizic, să-mi cedeze corpul de la oboseală și să zac câteva zile din cauza unei simple răceli. Chiar dacă am impresia că n-am de ce să mă simt atât de rău, ceea ce trăiesc în prezent este efectul unei perioade îndelungate de «regim de supraviețuire» – zile întregi de lucru fără pauză, alimentație precară, somn agitat și, în general, o stare de neliniște redată de presiunile psiho-emoționale care descriu mediul de lucru. Ce mă ajută este să-mi prioritizez nevoile, atunci când simt că sunt tentat să depășesc limitele propriilor putințe. Încerc să-mi ajustez stilul de viață, alimentația, somnul și să verbalizez, pe cât posibil, tot ce trăiesc.” – Florin Aioane, actor
Burnoutul are un parcurs propriu, recurent în literatura de specialitate: de la entuziasm și implicare, la stagnare, frustrare și, în final, apatie și distanțare față de muncă. Mulți artiști descriu exact aceste treceri de la oboseală fizică la întrebări existențiale despre profesie, de la lipsă de energie la îndoiala că mai are sens să continue, deși mediul le cere să fie mereu prezenți și motivați.
„Burnoutul îl simt în mai multe faze. Prima e oboseala fizică, nevoia de a dormi pe timpul zilei, simt că dacă nu stau un pic întinsă o să leșin. Nevoia de a mânca mult confort food, carbohidrați, of course. Apoi corpul intră pe pilot automat, iar oboseala se mută în minte. Se manifestă prin deviere de atenție, întrebări legate de profesie «oare e pentru mine meseria asta? Oare merită într-adevăr tot consumul fizic și psihic?». Nevoia de a descărca, de a plânge. Faza de plutire în care aud ce se vorbește în jur dar parcă nu mai pot răspunde. În unele nopți adorm greu deși sunt epuizată.” – mărturie anonimă, actor
„Chiar acum trec printr-o perioadă de epuizare, oboseală cronică și lipsă de inspirație. Din fericire, am depistat rapid primul stadiu de burnout și de atunci încerc să procesez treptat, cât se poate de conștient, această stare. 2024 și 2025 au fost ani extrem de plini pentru mine, am avut marele privilegiu de a scoate al doilea volum de poezie și de a avea evenimente în țară, în Republica Moldova și în afară. Toate aceste plecări au adus o serie de «stricăciuni» în organismul meu – paradontoză, dureri de coloană, răceli nenumărate.” – Lena Chilari, poetă
„Am trecut prin perioade de epuizare, mai ales în momente în care m-am confruntat cu suprapunerea mai multor proiecte profesionale. Cred că cel mai tare m-au marcat lipsa de energie și lipsa de motivație. Sunt o persoană energică, ambițioasă și optimistă, însă oboseala m-a privat de toate lucrurile astea. În sectorul cultural (mai ales în cel independent), ne învârtim într-un cerc vicios când vine vorba despre epuizare. Am devenit mai conștienți de daunele pe care epuizarea ni le poate provoca, însă din cauza contextului economic, ne expunem continuu la perioade încărcate, proiecte suprapuse, privări de timp liber.” – Diana Buluga, actriță
Alții se situează undeva la limită: nu simt că sunt sau au fost în burnout, dar recunosc oboseala, pierderea concentrării, iritabilitatea sau stările de anxietate. De multe ori, văd mai limpede epuizarea la cei din jurul lor – la colegii care au probleme în a reține textul, se blochează la repetiții sau nu recunosc situația în care se află.
„Nu am trecut prin burnout, dar am avut momente de oboseală. S-au manifestat prin scăderea capacității de concentrare, a chefului de joc înaintea și în timpul spectacolelor, lipsa răbdării cu cei din jurul meu, bâlbe sau momente scurte în care uitam textul. Am văzut colegi și colege care au avut burnout. Nu suportau lumina și sunetele puternice, aveau dureri de cap, amețeli și nu se putea concentra la ce aveau de făcut la repetiții.” – Tavi Voina, actor
„Da, am trecut, ca mulți alții, sunt aproximativ 11 ani de atunci. Doi ani de terapie și nouă ani de detașare. Aveam atacuri de panică și stări de anxietate când intram în teatru, și astea pe fondul unei depresii severe. Acum, după 11 ani, văd colegi care joacă «mult» și care sunt în burnout dar ori nu realizează ori nu știu să spună «nu».” – Silvius Iorga, actor
„Cred că mă confrunt mai puțin cu burnout, sau acel „artist’s block”, în ceea ce privește facerea de artă în sine, dacă pot să o numesc așa. Burnoutul intervine mai degrabă în partea de aplicat la open calls, actualizarea portofoliului și de multe ori adaptarea acestuia la cerințele fiecărui apel pentru artiști.” – Tudor Costin, artist & curator
Nu toți cei cu care am vorbit au trecut prin burnout și că nu toți se află în același punct pe harta epuizării. Unii trăiesc episoade grele, recurente, care le schimbă felul în care muncesc și trăiesc, în timp ce alții recunosc primele semne – oboseală, iritabilitate, pierderea concentrării – și reușesc să le soluționeze din timp, uneori cu câteva zile de odihnă și ajustări ale ritmului de lucru.
„Am trecut prin epuizare fizică și psihică, momente în care corpul și mintea sunt obosite, iar asta îți afectează capacitatea de a fi creativ. În zona artistică, trebuie să dai sens unor obiecte sau idei aparent simple și uneori să construiești un univers vizual pornind doar de la ceva ce ai schițat în minte. Pentru asta ai nevoie de claritate mentală. La mine, aceste perioade se manifestă foarte simplu: am nevoie să mă opresc, să dorm, să îmi iau puțin spațiu. De multe ori e suficientă o zi în care îmi reîncarc bateriile și apoi revin cu energie.” – Adalbert Dohotariu, fotograf
„Am trecut prin epuizare, dar foarte rar și puțin. Avem și repetiții la teatru și filmări deodată, și m-am găsit într-un punct în care voiam să dorm. Ceea ce am și făcut pe o banchetă mică pe holul teatrului, apoi am băut o cafea și am jucat cu plăcere, era un spectacol frumos și amuzant. Ce mă ajută? Nu cred că îmi trebuie ajutor, așa cum unui copil nu-i trebuie ajutor dacă vrea să se mai joace o oră sau două. Adoarme epuizat și fericit. Cel mai bun somn.” – Vlad Logigan, actor
„Din fericire nu am trecut prin burnout (așa cred), iar colegii mei dacă trec sau au trecut prin el, nu arată asta.” – mărturie anonimă, actor
Ce alimentează epuizarea profesională în sectorul cultural
Când vine vorba despre cauzele epuizării, artiștii atrag atenția asupra unui sistem care arde oamenii. În mărturiile lor regăsim aceleași cauze și neputințe: precaritate financiară, muncă în salturi și pe mai multe fronturi simultan, o cultură a sacrificiului și un fundal emoțional saturat de anxietăți colective.
Uite cum descriu această realitate cei care o trăiesc din interior:
„La nivel de industrie, vinovatul principal este precariatul domeniului artistic. Pentru că se plătește prost – ca să nu mai vorbim că de multe ori o meserie artistică nici nu este considerată muncă – ești obligat să faci mai multe lucruri în același timp, să-ți forțezi la maxim capacitatea de multitasking, iar pe termen lung e păgubos din toate punctele de vedere.
Mai este de vină calendarul evenimentelor culturale, care se înghesuie prea multe odată primăvara și la sfârșit de an, din cauza finanțărilor care vin toate deodată și care trebuie cheltuite într-un interval limitat de timp. Nu se muncește la fel pe toată durata anului, ci în salturi, iar asta devine foarte obositor pe termen lung. Ca să nu ajungi în burnout (pentru că să ieși e mai greu) trebuie să depășești FOMO, să ai tăria să te oprești atunci când nu mai poți, să te pui pe primul plan.” – mărturie anonimă, jurnalist & scriitor
Pentru mulți dintre ei, precaritatea se reflectă foarte clar în modul în care arată lunile dintr-un an de lucru: finanțările care vin în același timp și trebuie cheltuite rapid îi împing spre perioade de sprint care se repetă an de an și lasă foarte puțin loc pentru refacere reală. Când meseria artistică e prost plătită sau nici măcar nu e recunoscută ca fiind muncă, jonglatul cu mai multe pălării, proiecte și roluri concomitent devine un mecanism de supraviețuire.
„Un exemplu punctual e ceea ce se întâmplă acum, situație similară cu cea de anul trecut – întrucât nu avem buget național, toate call-urile de proiecte se decalează. Asta înseamnă că vom avea doar câteva luni (vară-toamnă) la dispoziție pentru a pune în practică proiecte care în mod normal ar trebui să se extindă pe perioade cel puțin duble.
Veniturile micisunt și ele un motiv pentru care cineva care lucrează în cultură poate ajunge la epuizare – nevoia de a-ți lua mai multe joburi pentru a face față financiar la tot ce înseamnă viața într-un oraș mare. Totodată, simt că noi, românii, nu avem o cultură a muncii. De multe ori văd în jurul meu două extreme – muncești până cazi lat sau tratezi superficial. Tatonăm, încet-încet, ceea ce înseamnă wellbeing la locul de muncă, medii de lucru sănătoase, însă o facem mai mult după instinct; nu avem un manual pentru asta și dispare rigoarea de a le pune în practică cu adevărat.” –Diana Buluga, actriță
„În teatrul independent cauza e multitudinea de roluri pe care le avem. Suntem actori, mașiniști, manageri culturali, PR, sound și light designeri și ne ocupăm de îngrijirea spațiului. O zi în care am repetiții pentru o nouă producție și seara spectacol începe la 10.00 dimineața, repet până la ora 14:00 sau 15:00, se ia o pauză de vreo 30 de minute, se montează decorul pentru spectacolul de diseară până la ora 16:30, se face o repetiție de text, mișcare, lumini, sunet până la ora 18:00, de la 19:00 spectacol. După, demontăm decorul în vreo 40 de minute. Termin ziua în jur de 21:30. Am o zi liberă pe săptămână. Toamna avem multe deplasări pe la diverse festivaluri din țară, spectacole și repetiții. Problema se rezumă la bani și oameni. În fiecare an se aplică la AFCN sau alte linii de finanțare, dacă iei proiectul ai bani, dacă nu, nu. Dacă ar fi o finanțare pe mai mulți ani, plus o echipă artistică, tehnică și administrativă mai mare, lucrurile ar funcționa mai ușor și oboseala ar fi împărțită.” – Tavi Voina, actor
„Cred că fiecare încearcă să supraviețuiască într-un sistem suprapopulat și finanțat oarecum haotic, ceea ce poate crea o senzație de criză constantă ce impune încercarea de a te implica în multe proiecte. Uneori cred că e nevoie de pauze în care să te concentrezi pe munca de atelier. Pe mine asta cred că mă ajută să ignor burnoutul provocat de structura sistemului.” – Tudor Costin, artist vizual & curator
„Problema este sistemică. Finanțările se obțin greu, iar să trăiești cu adevărat independent (doar din bilete) este aproape imposibil dacă nu ești deja un nume foarte mare. În același timp, accesul la cultură devine tot mai scump și mai dificil; aproape că a ajuns un lux. Contextul e cel care apasă: când trăiești cu teama zilei de mâine sau știi că o singură lună fără salariu te poate duce spre sărăcie, cultura nu mai e o prioritate. Și uneori mă întreb ce căi etice și funcționale există pentru a trăi ca lucrător cultural. Cum putem construi un sistem în care munca artistică să nu fie un privilegiu rezervat celor care își permit precaritatea?” – Robert Kocsis, regizor
„E tot mai greu ca muzician să reușești să faci asta full time și să nu te sperie grija zilei de mâine. Am lucrat niște ani buni la birou și mi-am dat seama că e foarte greu să mai ai «bandă» și de făcut muzică după. E frustrant să auzi atâtea guri care strigă «la muncă, bă» de fiecare dată când se vorbește despre problemele cu care domeniul artistic se confruntă. Degetul mi se pare că trebuie îndreptat mai degrabă către autoritățile care au arătat că nu prea dau doi bani pe educație și cultură, iar câtă vreme lumea are pâine pe masă ar trebui să aplaude mulțumită (eventual cu o melodie generată de AI pe fundal).” – Radu Burcea, muzician
Cei din sectorul independent vorbesc despre o combinație de sarcini creative, logistice și emoționale care se amestecă până când nu mai știu unde se termină una și începe cealaltă. Deadline-urile rareori sunt gândite în jurul unui ritm uman și sustenabil de lucru; de cele mai multe ori, munca care ar trebui să se desfășoare pe parcursul mai multor luni este comprimată în câteva săptămâni, amplificând senzația continuă de urgență. În paralel, standardele de perfecțiune sunt adesea autoimpuse, mai ales când ți se oferă puține oportunități să fii văzut și fiecare proiect devine o șansă de neratat.
Astfel, mediul devine un factor de risc în sine: când toată lumea e obosită, nesigură și stresată că va rata următoarea finanțare, presiunea se multiplică. Un colectiv aflat deja la limită ajunge ușor să normalizeze nopțile nedormite și să trateze semnele de epuizare ca pe un „preț de plătit” pentru artă. Dintr-o stare individuală, epuizarea devine o normă: toată lumea vede că sistemul este nesustenabil, dar nimeni nu știe, concret, de unde să apuce lucrurile.
„În zona artistică independentă, sunt mai mulți factori care duc la epuizare. Uneori a fost volumul mare de muncă și faptul că făceam mai multe lucruri în același timp cu un deadline foarte scurt. Au fost perioade în care propria presiune de a face bine un lucru, gândul că trebuie să excelezsauautosabotarea că nu voi face ce trebuie în timpul dat au contribuit la epuizare, alteori mediul în sine devine nociv, în care un grup de oameni obosiți sau în plină epuizare, se presează reciproc.” – mărturie anonimă, dramaturg și regizor
„E un ritm de lucru intens, iar timpul de lucru la un spectacol destul de comprimat. Când ai o partitură complexă de susținut, timpul se comprimă și mai mult. Ai de-a face cu oameni diferiți, energii și perspective diferite. Mă ajută să dorm mult și zi și noapte dacă se poate după o perioadă din asta. Uitatul pe pereți, contactul cu natura mă ajută enorm. Există o satisfacție mare când reflectez asupra muncii, meseriei care e și pasiune. Simt că nu-i în zadar, că în timpul ăla am crescut și profesional și ca om, prin depășirea limitelor.” – mărturie anonimă, actor
„Pe cât de fulfilling poate fi să activezi într-o industrie creativă, pe atât simt că te poate și «mânca de viu». Ca artist independent pe scena alternativă din industria muzicală din România, una dintre cele mai dificile părți este faptul că lucrezi constant cu foarte multe variabile instabile și necontrolabile. Nu poți anticipa niciodată cum vor arăta rezultatele muncii tale, chiar dacă tu dai mereu 110%. Vorbesc aici de la cât de bine merge o piesă lansată, la vânzarea de bilete, câte festivaluri te vor în line-up-ul lor într-un an, până la toate calculele legate de bugete pe care, de multe ori, le scoți din propriul buzunar.” – Andra Andriucă, muzician
Mai mult, expunerea constantă la fluxuri de informație greu de prelucrat este un alt strat care apasă, în special în rândul artiștilor care folosesc social media și presa ca parte din documentare sau din comunicarea cu publicul.
Pe fundalul acestei suprastimulări, se așază presiunea de a livra constant ceva nou, de a rămâne relevant, sentimentul că trebuie să fie mereu în mișcare, să vină cu ceva proaspăt, până când orice perioadă mai lentă e trăită mai degrabă ca un eșec decât ca un moment binemeritat de respiro.
„Mi-a fost greu în ultima perioadă cu suprastimularea cu care vine la pachet social media. Toate știrile și noile legi adoptate de guvernul românesc m-au umplut de o stare în care predomină gândirea catastrofală, anxietatea cronică, atacurile de panică, insomnia, apoi dormitul excesiv în weekenduri. Mă ajută mult ancorarea în prezent și lucrurile pe care le pot face pentru mine.” – Lena Chilari, poetă
„Există multă presiune: de performanță, de a livra constant ceva nou, de a rămâne relevant, de a transforma idei abstracte în rezultate concrete. În plus, fiecare artist vine cu propriul profil psihologic, cu propriile emoții și feluri de a reacționa la stres. Eu am și o anxietate de performanță diagnosticată clinic. Paradoxal, asta face ca stagnarea să fie aproape imposibilă. Dacă simt că nu fac ceea ce ar trebui să fac sau că nu evoluez, apare un disconfort care mă împinge să mă mișc mai departe. Ce m-a ajutat a fost să învăț să fac un pas înapoi din când în când.” – Adalbert Dohotariu, fotograf
Deseori, corpul are de suferit primul din pricina acestui mod de a trăi și munci. Generații întregi de artiști au fost formate într-o cultură a sacrificiului, în care „să dai totul pentru spectacol” sau „să nu-ți lași publicul baltă” a însemnat de multe ori să ignori oboseala și semnele timpurii ale epuizării.
Când nu înveți la timp să recunoști punctul în care sistemul nervos spune „ajunge”, confunzi adrenalina dinaintea unei premiere spre exemplu cu starea ta obișnuită și să crezi că poți funcționa la nesfârșit în regim de urgență.
„E un cumul de factori. Poate, în primul rând, faptul că nu am învățat să ne ascultăm corpul și din acest motiv îl suprasolicităm. Fiecare dintre noi are un punct de rezistență și dacă e prea mult și de prea multe ori depășit, fără o perioadă de refacere, o să ne coste. Eu am înțeles că e un lucru foarte serios. Am început să mă documentez, să întreb, să merg la workshopuri și cred că cel mai important lucru, am învățat să mai zic și «stop» și «nu» și «puțin mai târziu».” – Sânziana Tarța, actriță
„Cred că aceste perioade sunt alimentate de tot ce se află în jurul și în interiorul nostru. Gândirea, emoțiile și sensibilitatea noastră sunt influențate de mediul în care trăim. Absorbim stările celorlalți, ritmul societății, presiunile sistemului, fricile colective și anxietățile lumii în care trăim.
Am descoperit mici gesturi care funcționează ca niște pauze în acest maraton al epuizării. Am reînceput să pictez, am luat o pauză de la scris, devenise prea violent pentru mine. Ajunsesem să creez scene literare atât de crude încât uneori nici eu nu le puteam digera. Am început să accept comenzi artistice într-un mod foarte selectiv. A devenit importantă ideea că nimic nu trebuie făcut doar pentru că «trebuie». Dacă trebuie să cauți prea multe motive ca să faci un lucru, poate că acel lucru nu îți aparține cu adevărat.” – Alexandra Mîță, artistă plastică
Împreună, vocile de mai sus creionează un peisaj în care burnoutul nu mai poate fi tratat ca un fenomen individual, ci ca rezultat direct al felului în care e clădită și percepută munca artistică în România. Mărturiile lor reflectă un diagnostic din interiorul sistemului: dacă ne dorim ca arta să rămână sustenabilă pe termen lung, e nevoie să schimbăm regulile jocului care îi împing, previzibil, spre epuizare, nu să avem grijă de oameni după ce au clacat.
Care sunt soluțiile pentru prevenirea epuizării profesionale în sectorul cultural
Artiștii care au răspuns întrebărilor adresate nu cer doar odihnă sau repaos, ci o recunoaștere structurală a faptului că munca artistică este muncă – cu proiecte intense, venituri imprevizibile și consum emoțional ridicat.
Ei vorbesc atât despre o eventuală lege a burnoutului care să ia în calcul realitatea industriei creative, cât și despre schimbări de mentalitate în instituții și în felul în care ne uităm, ca societate, la artă și la cei care o produc și au grijă de ea:
„O lege care să includă și realitatea artiștilor ar trebui să recunoască specificul muncii artistice – proiecte intense, perioade de instabilitate financiară și presiune emoțională mare. Ar fi important să existe acces real la sprijin pentru sănătatea mintală, forme de protecție socială și perioade de recuperare între proiecte. În același timp, instituțiile culturale și finanțatorii ar trebui să fie încurajați sau chiar obligați să creeze condiții de muncă sustenabile.” – Diana Buluga, actriță
„O lege care să adreseze burnoutul ar trebui să recunoască faptul că munca creativă este muncă și să creeze mai multă siguranță pentru oamenii care lucrează în industrii creative, fie că vorbim despre acces mai ușor la sprijin financiar în perioadele instabile, asigurare medicală, programe de suport pentru sănătate mintală sau despre mai multă transparență și echilibru în felul în care funcționează industria. Ar ajuta mult dacă am construi cărămidă cu cărămidă, de la artist la artist, o industrie care să fie mai mult despre susținere și comunitate.” – Andra Andriucă, muzician
„Mă gândesc la ce ar putea face statul pentru ca burnoutul să nu devină o stare permanentă. Un exemplu concret este ceea ce se întâmplă în Irlanda: Basic Income for the Arts. Aș putea vorbi despre cum un astfel de program stimulează creativitatea, consolidează comunitățile și aduce oamenii împreună. Dar spun doar atât: pentru fiecare 1 € investit de stat, societatea a primit aproximativ 1,39 € înapoi.” – Robert Kocsis, regizor
„Un venit decent (să nu te gândești dacă ai cu ce plăti rata sau factura în timp ce repeți) și accentul pe calitatea actului artistic sunt lucruri pe care le văd des ignorate deși sunt doi piloni importanți.” – mărturie anonimă, actor
„O lege ar implica ajutor financiar, o bursă pentru artiști, din orice domeniu am fi noi, însă consider că sunt destule probleme în educația și justiția românească care necesită atenție și îmbunătățire urgentă. E nevoie obligatorie de artă, pentru asta trăim, dar e nevoie de stabilizarea unor lucruri de bază din piramida lui Maslow la nivel de țară.” – Lena Chilari, poetă
Din răspunsurile pe care le-ai parcurs se conturează direcții clare: în primă fază, un nivel de siguranță financiară care să nu-i oblige pe artiști să accepte orice proiect doar ca să supraviețuiască. Apoi, acces la sprijin pentru sănătatea mintală și perioade de recuperare între proiecte, plus responsabilități clare pentru instituții și finanțatori în a crea condiții de lucru sustenabile, nu doar de a cere rezultate „cu orice preț”.
În același timp, o parte dintre ei pun accent pe contextul mai larg: în lipsa unei minime stabilități la nivel de societate (educație, justiție, nevoi de bază) orice discuție despre o lege a burnoutului riscă să rămână doar un plasture aplicat pe o rană mult mai adâncă și veche.
„Ar fi necesar să poți să-ți iei liber până când te refaci, să ai niște ședințe de terapie decontate de casa de sănătate și acces la un grup de sprijin.” – Tavi Voina, actor
„E important ca discuția despre sănătatea mintală în industriile creative să devină mai normală. Artiștii lucrează des în ritmuri neregulate, cu presiuni mari și cu o implicare emoțională foarte puternică în ceea ce fac. Cu adevărat valoros este accesul la ghidare psihologică. Un psihoterapeut sau un profesionist care te ajută să înțelegi ce ți se întâmplă poate face o diferență enormă. În rest, cred că cea mai importantă «regulă» este una personală: să ne ascultăm pe noi înșine și să fim puțin mai blânzi cu propriile limite.” – Adalbert Dohotariu, fotograf
„Dacă psihiatrul și psihologul spun că ești în burnout, ar trebui ca instituția să fie loială angajatului și să permită recuperarea și să înțeleagă situația. Dar văd colegi afectați de această condiție, nu acceptă și nu anunță conducerea. Cred că ar trebui atât teatrul, cât și opera și baletul să avem un consilier psihologic specializat, plătit de instituție sau de sindicat.” – Silvius Iorga, actor
„Ar fi ideal un psiholog în instituție care să fie pasionat la rându-i de lucrul cu actorii, adică să cunoască domeniul consultatului și ce implică el.” – mărturie anonimă, actor
„E nevoie de un fel de identificare mai rapidă a faptului că cineva trece prin burnout. Fiind ceva care se manifestă diferit, e greu să îți dai seama că o durere de cap e simptom de burnout. Odată identificat, ar trebui să fie obligatorie o pauză, un repaus cu niște recomandări clare – exact ca în cazul unui concediu medical sau recuperarea după o boală concretă. Și, la modul ideal, așa cum măsurăm tensiunea și pulsul, mi-aș dori să fie ceva care să măsoare nivelul de stres al unei persoane și modurile de a-l reduce.” – mărturie anonimă, dramaturg și regizor
„Ar fi necesară mai multă educație în domeniu: cum recunoști semnele epuizării, care sunt riscurile la care te supui când forțezi dincolo de limită, cui ceri ajutor atunci când nu mai faci față. Ar fi necesară o branșă solidară și bine organizată, pe structura unui sindicat care să apere interesele artiștilor independențiși care să creeze organisme coerente de sprijin.” – mărturie anonimă, jurnalist & scriitor
Dacă sintetizăm mărturiile anterioare, soluțiile pe care le vedem la orizont sunt destul de clare: să existe spațiu, sprijin și un cadru care ia burnoutul în serios și nu-l tratează superficial. Artiștii și profesioniștii din sectorul cultural simt că i-ar ajuta să-și poată lua concediu pentru epuizare la fel de firesc cum îți iei concediu medical, să aibă acces real (decontat sau subvenționat) la psihoterapie și consilieri prezenți în instituții.
Pe lângă asta, cer educație (despre cum recunoști semnele epuizării, cui ceri ajutor, ce drepturi ai) și structuri mai solide, capabile să negocieze condiții și să ofere sprijin artiștilor independenți, care rămân cel mai des în afara oricărei plase de siguranță.
„Totul ar trebui să înceapă din școală, de la felul în care ne raportăm la artă și cum ajungem să conștientizăm cât de frumos ne completează viața. Da, trăim vremuri grele în care e costisitor să mai ai bani și de mers la teatru sau la concerte, dar în același timp suntem campioni la cumpărat produse care nu ne folosesc de pe site-uri din Asia. Atâta timp cât școala, atât cât a putut ea, ne-a insuflat importanța lecturii în dezvoltarea personală, probabil ar putea să facă minuni și cu domenii precum muzica, teatrul sau pictura. Un public educat va fi apt să susțină domeniile acestea vitale pentru conștiință.” – Radu Burcea, muzician
„Văd burnoutul ca pe un simptom al unui sistem foarte prost din punct de vedere structural. Cred că în cazul nostru burnoutul e cauzat mai degrabă de joburile pe care trebuie să le facem pentru a ne întreține. Cred că putem începe prin a nu avea legiuitori limitați la nivelul de contabili obtuzi ce mimează competența și care să dorească cu adevărat reducerea precariatului, atât în domeniul cultural, cât și în alte domenii.” – Tudor Costin, artist vizual & curator
„Sistemul în care trăim pare construit într-un mod care amorțește oamenii. Indiferent de profesie, există o presiune constantă care transformă viața într-un mecanism de funcționare continuă. Mă aflu aici, la fel ca mulți alții, privind cum viața curge cu o viteză pe care nu o mai putem controla. Primul pas cred că e recunoașterea faptului că această epuizare există. Că nu este doar o slăbiciune individuală, ci o rană colectivă pe care încă încercăm să o înțelegem.” – Alexandra Mîță, artistă plastică
Soluțiile propuse de artiști depășesc cu mult sfera individuală sau a managementului de stres. Vorbesc despre educație, mentalitate, legislație și cultura muncii, nu doar despre propriile obiceiuri. Pentru unii, prevenirea burnoutului înseamnă educație artistică încă din școală și un public care să înțeleagă valoarea artei, pentru alții înseamnă politicieni care nu mai tratează cultura ca pe un moft și un sistem care nu te obligă să ai încă unul-două joburi ca să nu ai grija zilei de mâine.
Cu alte cuvinte, burnoutul este un simptom al felului în care este organizată munca și nu poate fi vindecat doar prin voință proprie atâta timp cât sistemul rămâne neschimbat.
Studiile confirmă ceea ce reiese din mărturiile anterioare
Doar 19% dintre lucrătorii culturali spun că veniturile le ajung pentru necesitățile de bază, iar 43% își completează câștigurile prin activități din afara sectorului cultural. Venitul mediu pentru un program de lucru cu normă întreagă este de aproximativ 4.800–4.900 de lei net pe lună, sub media națională. În același timp, aproape două treimi iau în calcul, măcar uneori, să părăsească domeniul, arată studiul Reform: munca în sectorul cultural 2025.
Sectorul s-a profesionalizat în ultimii ani, dar această evoluție nu e însoțită de o creștere reală a siguranței economice sau a stării de bine. Contractele de muncă sunt mai frecvente decât în trecut, însă percepția generală a rămas aceeași: traiul este la limită, iar viitorul este incert.
Mulți lucrători culturali combină proiectele artistice cu joburi în educație, design comercial, servicii sau activități fără legătură cu profesia lor, de la taxi și delivery până la mici afaceri de familie. În zona independentă, contractele pe drepturi de autor, PFA-urile și colaborările temporare sunt frecvente, ceea ce face dificil accesul la protecție socială, pensie sau șomaj.
Volumul de muncă este ridicat, dar nu se reflectă în câștiguri mai mari. Media este de aproximativ 45 de ore lucrate pe săptămână, iar cei care depășesc constant norma ajung la circa 56 de ore, fără diferențe semnificative de venit față de cei care lucrează 40 de ore. În același timp, multe dintre activitățile esențiale pentru profesia artistică (documentarea, repetițiile, formarea profesională, scrierea de proiecte sau promovarea) rămân neremunerate.
În sectorul independent, lipsa finanțărilor multianuale face dificilă angajarea stabilă, pentru că cele mai multe proiecte trebuie începute și încheiate în același an bugetar. Organizațiile funcționează de la o finanțare la alta, fără echipe permanente și fără timp pentru dezvoltare, iar efortul oamenilor din spate rămâne, de cele mai multe ori, invizibil.
Per total, munca în sectorul cultural este susținută în mare măsură de vocație, sens și reziliență individuală, nu de un sistem care oferă predictibilitate.
Când birocrația lovește un sector deja îngenuncheat
La sfârșitul lunii ianuarie 2026, Ministerul Culturii a emis instrucțiuni prin care cerea instituțiilor publice de spectacole și concerte să implementeze un sistem de pontaj de 8 ore pe zi pentru actorii, muzicienii și personalul artistic, plus fișe zilnice de activitate detaliată.
Ulterior, artiștii au reacționat prin proteste publice în București și alte orașe din țară, acuzând măsura că ignoră natura muncii creative și că adaugă birocrație inutilă într-un sector aflat deja sub tensiune. Actorii au subliniat că pregătirea unui rol implică repetiții, studiu acasă, memorare de texte, documentare și muncă în weekenduri sau sărbători, imposibil de încadrat în 8 ore. Ei au numit-o „o birocrație îngrozitor de stufoasă” care „ucide creativitatea”.
Pe 11 februarie 2026, ministrul András Demeter a anunțat că renunță la măsura cu pontajul de 8 ore și fișele zilnice pentru artiști. El și-a asumat „modul în care anumite mesaje au fost comunicate”, a regretat tensiunile și a promis un grup de lucru extins, cu consultări directe pentru a găsi „o soluție optimă” care să echilibreze cerințele administrative cu specificul muncii artistice. Până la momentul publicării acestui articol, nu a fost făcută publică nicio nouă propunere concretă.
În România, cultura valorează 0,07% din PIB. Cum stau lucrurile în alte țări
În 2025, bugetul alocat culturii a scăzut cu 1,16% față de anul 2024, reprezentând 0,07% din PIB. Eurostat arată că state precum Ungaria, Estonia, Croația sau Danemarca alocă între 1,8% și 3,3% din PIB pentru recreere, cultură și religie, în timp ce România rămâne la coada clasamentului.
În plus, unele state din Europa Centrală și de Vest au mecanisme dedicate pentru statutul artistului, indemnizații de șomaj adaptate muncii intermitente și fonduri multianuale, în timp ce sectorul cultural românesc depinde aproape total de bugetul de stat anual și de proiecte pe termen scurt.
În Belgia, spre exemplu, un artist care reușește să adune aproximativ opt luni de contracte într-un an poate primi, pentru restul perioadei, un venit garantat de la stat – un fel de șomaj special gândit pentru munca artistică intermitentă. În România, statutul lucrătorului cultural e încă o carcasă juridică: nu oferă indemnizații dedicate pentru perioadele fără proiecte, nu garantează acces ușor la șomaj și nu creează mecanisme de protecție socială.
Pentru 2026, în proiectul de buget, pentru Ministerul Culturii este propusă o alocare de aproximativ 1,44 miliarde de lei în credite bugetare (cu 3,73% mai mult decât în 2025) și circa 2,17 miliarde de lei în credite de angajament (în creștere cu peste 56%). Aproximativ 74% din această sumă ar urma să meargă către instituțiile publice de cultură (muzee, teatre, opere, filarmonici) și către câteva investiții mari finanțate prin PNRR. Chiar și așa, România rămâne mult sub pragul de 1% din PIB promis pentru cultură și la mare distanță de țările europene.
Statutul lucrătorului cultural, o încercare eșuată
România a încercat, cel puțin pe hârtie, să facă un pas spre protejarea celor care lucrează în cultură. În 2023 a fost adoptat Statutul lucrătorului cultural profesionist, gândit ca un cadru nou pentru freelancerii din cultură: un registru național, un tip special de contract („contract de activitate culturală”) și un set de drepturi care să scoată munca lor din zona gri a drepturilor de autor și a „optimizării fiscale”.
Pe scurt, ideea era simplă: dacă îți câștigi cel puțin jumătate din venituri din cultură, poți să te înscrii în Registru, să emiți facturi ca persoană fizică, să plătești impozite mai clare și, în timp, să ai acces mai ușor la protecție socială, vechime și reprezentare colectivă – beneficii de care cei mai mulți lucrători culturali din România nu au parte acum. Statutul promitea să fie o gură de aer pentru scena independentă: de la artiști, regizori și dansatori, la manageri culturali, tehnicieni, educatori și comunicatori.
În realitate, la aproape trei ani de la adoptarea legii și la un an de la lansarea platformei digitale, în Registrul lucrătorilor culturali profesioniști apar doar 11 persoane, într-un sector cu peste 100.000 de lucrători. Birocrația excesivă (dosare stufoase, drumuri și hârtii inutile), lipsa campaniilor de informare și faptul că nici măcar ANAF sau contabilii nu știu exact cum să lucreze cu acest statut au transformat o soluție necesară într-o structură greu de accesat și puțin înțeleasă de cei pentru care a fost creată.
Într-un articol publicat de Scena 9, patru lucrători culturali din cei 11 care au reușit să intre în Registru povestesc dacă și cum îi ajută și, mai ales, de ce un instrument care pare foarte util în aparență este, cel puțin deocamdată, un eșec.
Ce putem face noi, cei care suntem în afara sectorului cultural
Ar fi multe de spus pe acest subiect, dar o să mă limitez la ce putem face noi, cei care credem că arta și cultura sunt importante pentru societate și ne pasă de oamenii care o fac posibilă. Uite aici câteva idei concrete:
- Să nu minimizăm epuizarea și să normalizăm discuțiile despre terapie, pauză, limite și sănătate mintală atunci când vorbim cu sau despre artiști.
- Să consumăm artă și să mergem la evenimente (nu doar la cele gratuite). Să cumpărăm bilete la spectacole și concerte, albume, cărți și lucrări de artă.
- Să recomandăm spectacole, concerte, expoziții, filme, cărți, să spunem public când ceva ne-a mișcat și să recunoaștem efortul din spatele unui proiect.
- Să le explicăm celor din jurul nostru de ce contează cultura și să combatem discursurile care prezintă arta ca pe un moft.
- Să ne implicăm, când avem timp și energie, în proiecte culturale locale: voluntariat, sprijin logistic, ajutor cu promovarea sau cu strângerea de fonduri.
- Să dăm o mână de ajutor prin ceea ce știm noi să facem: dacă suntem psihologi, avocați, contabili, specialiști în comunicare sau fundraising, putem oferi, din când în când, pro bono, din timpul și expertiza noastră.
- Să susținem public inițiativele care cer condiții de muncă mai bune pentru sectorul cultural și să nu rămânem neutri atunci când vedem că sunt puse sub preș.
- Să facem donații către spații independente, trupe, festivaluri mici, campanii de crowdfunding sau către artiști direct, atunci când deschid astfel de canale de susținere.
Și, nu în ultimul rând, dă mai departe acest articol către oamenii care simți că ar dori sau ar avea nevoie să-l citească și spune-ne în comentarii opinia ta.
Dacă activezi în sectorul cultural, scrie-ne cum resimți epuizarea, ce alte cauze observi și ce soluții concrete crezi că sunt posibile.
***
Sursa imagine cover: Freepik
