#VremLegeaBurnout a ajuns, săptămâna trecută, în Parlamentul European. Iar de la Bruxelles ne întoarcem cu mai mult decât o fotografie de la un eveniment: ne întoarcem cu o pistă europeană care poate ajuta România să construiască, în sfârșit, o lege aplicabilă privind epuizarea profesională.
La invitația europarlamentarului Nicu Ștefănuță, vicepreședinte al Parlamentului European, colegii noștri Ioana-Cristina Szabo și Doru Șupeală au participat la Bruxelles la evenimentul „Breaking the Silence: Mental Health in Europe”, o întâlnire de lucru despre sănătate mintală, epuizare profesională, riscuri psihosociale și felul în care Europa poate construi politici mai clare pentru protejarea oamenilor la locul de muncă.
Am cerut sprijin, modele europene și experiență comparată pentru o problemă pe care România încă nu știe cum să o reglementeze: oameni care se epuizează la muncă, uneori până la tragedie, într-un sistem care nu are încă mecanisme clare de prevenție, intervenție și responsabilitate.
Răspunsul primit de la Nicu Ștefănuță este una dintre cele mai importante piste de până acum: un viitor raport european pe sănătate mintală va include și componenta de burnout, iar acest cadru ar putea deveni un argument pentru o lege în România. Mai mult, finanțările europene dedicate sănătății mintale și burnoutului ar putea crea presiune legislativă în statele membre: dacă vrei acces la bani pe această zonă, ai nevoie și de legislație funcțională.
În fața unui grup format din europarlamentari, experți în politici publice, medici psihiatri, psihologi, terapeuți, specialiști în sănătate mintală și profesioniști din zona juridică, am explicat de ce România are nevoie de mai mult decât o intenție bună: are nevoie de o reglementare clară, utilă pentru angajați, corectă pentru angajatorii responsabili și posibil de dus la capăt de instituții.
De ce am mers la Bruxelles
Campania #VremLegeaBurnout a pornit din cazuri reale, grele, documentate de echipa noastră: oameni împinși la limită de culturi toxice, presiune continuă, abuz managerial, instituții lente sau tăcute și anchete întârziate nejustificat.
În ultimul an, am publicat investigații, mărturii, interviuri și analize despre epuizarea profesională în România. Am lansat un manifest și o petiție care a ajuns să fie semnată de peste 15.000 de oameni. Am documentat primul caz de burnout câștigat în instanță în România. Am vorbit cu angajați, manageri, specialiști HR, medici, psihologi, avocați, sindicate, oameni din educație, sănătate, cultură, tech și business.
Și am înțeles că nu ajunge să ai dreptate. Trebuie să construiești o soluție care poate funcționa.
România a avut deja două încercări legislative importante pe acest subiect. Prima variantă a fost considerată prea dură, pentru că venea cu obligații și consecințe pentru angajatori. A fost contestată și, în cele din urmă, retrasă de inițiatori. A doua variantă, pe care am susținut-o public ca fundație necesară, a fost considerată prea slabă, pentru că se concentra mai ales pe definire și prevenție, fără mecanisme suficient de clare de urmărire și reacție.
Între aceste două extreme, oamenii continuă să se epuizeze, iar România rămâne încă fără un cadru funcțional.
De aceea am mers la Bruxelles: să cerem ajutor, modele europene și experiență comparată pentru a înțelege unde trebuie așezată corect epuizarea profesională în legislație și cum poate fi construit un mecanism care chiar protejează oamenii.
Ce am cerut comisiilor din Parlamentul European
Am cerut sprijin pentru o soluție care să fie și europeană, și adaptată României. Știm foarte bine că Europa nu poate rezolva, ca prin minune, problemele României în locul nostru. Implementarea va fi a noastră, lupta instituțională va fi a noastră, presiunea publică va fi a noastră. Dialogul cu angajatorii, sindicatele, experții și instituțiile va trebui dus aici.
Dar Europa ne poate ajuta cu bune practici, cu recomandări, cu un cadru funcțional căruia să ne alăturăm mai ușor. Avem nevoie de modele europene privind riscurile psihosociale, sănătatea mintală la locul de muncă, dreptul la deconectare, recuperarea după epuizare profesională și recunoașterea stresului ocupațional ca risc real al muncii moderne. Avem nevoie de experiența țărilor care au făcut deja pași concreți, ca să înțelegem ce merită păstrat într-o viitoare lege, ce trebuie evitat, ce mecanisme trebuie clarificate și cum putem construi o reglementare care să nu sperie angajatorii responsabili, dar nici să abandoneze angajații.
Ce am obținut
Cel mai important lucru obținut la Bruxelles este o direcție europeană concretă, pe care ne putem sprijini în următoarea etapă.
Nicu Ștefănuță, vicepreședinte al Parlamentului European, ne-a transmis că în perioada următoare va emite un raport european pe sănătate mintală care va include și componenta de burnout, precum și o posibilă obligație pentru statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv România, de a recunoaște bolile profesionale și stresul ocupațional.
„Vom avea un raport pe sănătate mintală care va cuprinde partea de burnout și o obligativitate pentru statele membre UE, adică și România, să recunoască bolile profesionale și de stres ocupațional. Argumentul de aici, european, se va putea folosi ulterior pentru o lege în România. Mai mult de atât, putem stimula asta și prin bani. Dacă la buget includem niște fonduri care sunt pentru sănătate mintală, pe burnout, practic creăm o cerere. Adică: vrei banii, trebuie să ai legislația.”
Aceasta este una dintre cele mai importante piste pe care le avem acum: un cadru european care poate susține o lege în România și mecanisme financiare care pot crea presiune pentru legislație funcțională.
Cu alte cuvinte: dacă România nu își face singură temele, presiunea europeană poate deveni argumentul care împinge lucrurile înainte.
Ce urmează
După această întâlnire, nu ne întoarcem acasă cu o promisiune frumoasă și atât, ci cu și mai multă energie, ambiție și responsabilitate.
În aceste zile, la Bruxelles, am cunoscut unele dintre cele mai puternice voci din România și Europa în zona sănătății mintale, politicilor publice, dreptului muncii, psihologiei, psihiatriei și prevenției. Vrem să profităm de această expertiză și să lucrăm, împreună cu oamenii care știu, la următorul pas.
În perioada următoare, vom consulta specialiști, avocați, medici, psihologi, experți în politici publice, reprezentanți europeni, sindicate, angajatori responsabili și oameni direct afectați de epuizare profesională.
Vrem să mutăm discuția de la „avem sau nu nevoie de o lege?” la întrebarea mai grea și mai utilă: Cum construim o reglementare care chiar poate funcționa? Iar asta poate însemna o lege nouă, sau poate însemna modificarea legislației existente. Poate însemna completări în zona securității și sănătății în muncă, în Codul muncii, în normele de aplicare, în mecanismele de control, în medicina muncii sau în recunoașterea riscurilor psihosociale.
Vom continua să documentăm tot ce aflăm și să mișcăm lucrurile
Vom publica răspunsuri de la experți, modele europene, analize juridice, exemple de bune practici, opinii ale angajatorilor responsabili, poziții ale sindicatelor, perspective medicale și psihologice, ca să ne ajute, pragmatic, în această construcție.
Vom arăta ce clădim, ce aflăm, ce credem că trebuie păstrat și ce trebuie schimbat.
Vom găsi aliații potriviți, vom redacta recomandări și le vom înainta tuturor celor în măsură să le aplice.
Poate pentru prima dată, avem șansa să construim următoarea variantă cu mai multă luciditate, mai multă expertiză și cu un sprijin european real.
Rămâneți cu ochii pe noi. Lupta pentru o lege funcțională privind epuizarea profesională în România continuă!
***
Pentru transparență și pentru ca mesajul dus la Bruxelles să rămână disponibil integral, publicăm mai jos discursurile susținute de colegii noștri Doru Șupeală și Ioana Szabo în cadrul evenimentului „Breaking the Silence: Mental Health in Europe” (în limba română, traduse din limba engleză):
Discursul susținut de Doru Șupeală la Parlamentul European
Bună dimineața,
Numele meu este Doru Șupeală și sunt fondatorul Hacking Work, o platformă educațională independentă dedicată modernizării pieței muncii și culturii organizaționale din România.
Personal, am trecut de două ori prin epuizare profesională, iar această experiență mi-a adus o lecție foarte dură: atunci când burnoutul se instalează, este foarte greu, atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru, să înțelegem corect și complet ce se întâmplă cu mintea noastră, cu emoțiile noastre, cu viața noastră. Te simți pierdut și singur. Fără energie. Fără capacitatea de a înțelege clar situația. Fără un plan de recuperare.
De ce se întâmplă asta și cum am ajuns aici?
Felul în care muncim s-a schimbat radical în ultimul deceniu.
Digitalizarea, automatizarea, comunicarea online intensă și rețelele sociale ne obligă să gestionăm zilnic un volum uriaș de informații și un flux infernal de notificări, mesaje și reacții instantanee, care ne pot afecta profund capacitatea intelectuală, fizică, profesională și relațională. Creierul nostru nu este pregătit să proceseze, zi după zi, un volum tot mai mare de date, mesaje, cerințe și emoții negative intense.
Tot mai mulți oameni se simt copleșiți. Prea multă informație. Prea multe reacții. Prea mult stres. Iar cei mai loiali, competenți și implicați oameni din echipe devin, de multe ori, primele victime ale acestui fenomen.
Peste această realitate greu de înțeles se adaugă și presiunea mediului profesional. În România, am ajuns să credem că epuizarea profesională este un semn de loialitate, ambiție sau competență. Îi glorificăm pe colegii care răspund la e-mailuri la miezul nopții sau intră în apeluri de business duminica. Îi admirăm și îi promovăm pe cei care nu iau niciodată pauză și sunt mereu disponibili să rezolve probleme.
Credem, în mod greșit, că epuizarea este un simbol firesc și acceptabil al performanței.
Echipa noastră a documentat acest fenomen. Am adunat sute de mărturii de la oameni care au trecut prin asta. Oameni din sănătate, educație, tehnologie, retail, servicii publice, administrație, poliție, arte, cultură, business și management.
Domenii diferite, profesii diferite, dar același tipar: prea multă presiune, prea multă frică, prea puțină protecție.
Aceasta nu este doar o problemă a României. Burnoutul afectează milioane de oameni în întreaga lume.
Dar în România, tăcerea din jurul acestui subiect, alimentată și de contextul nostru cultural, este încă brutală și ne rănește pe mulți dintre noi.
În prezent, aproximativ 67% dintre angajații români spun că se simt expuși riscului de epuizare profesională.
Costurile sunt enorme. Nu doar pentru oamenii aflați în burnout, ci și pentru echipele lor, colegii lor, familiile lor și pentru întreaga societate și economie. Epuizarea profesională crește absenteismul, demisiile, conflictele de muncă, costurile medicale și bolile de lungă durată.
Așadar, nu vorbim doar despre wellbeing.
Vorbim despre o problemă socială, economică și politică. Vorbim despre o problemă de leadership. Vorbim despre o problemă de sănătate publică.Și, tot mai mult, despre o provocare pentru democrație.
Pentru că încrederea se rupe atunci când oamenii sunt abandonați în epuizare, tăcere instituțională și abuz managerial. Dispare încrederea în companii. În autoritățile statului. În solidaritatea colegilor. În responsabilitatea socială.
Oamenii încetează să mai creadă că munca poate fi decentă. Încetează să mai creadă că fac parte dintr-o societate civilizată și funcțională.
Campania noastră, #VremLegeaBurnout, a început după mai multe tragedii legate de culturi toxice de muncă și presiune la locul de muncă.
Am înțeles că, înainte de reglementare, avem nevoie de educație, informare și dezbatere publică.
Avem nevoie de o înțelegere largă și corectă a acestui fenomen.
Trebuie să ajutăm oamenii să înțeleagă ce li se întâmplă.
Trebuie să reducem stigmatizarea și să le oferim echilibru, încredere, sprijin și speranță.
Oamenii trebuie să știe că există soluții.
Trebuie să știe că recuperarea este posibilă, fără să piardă totul.
Am căutat exemple europene și am găsit inspirație:
Franța a introdus dreptul la deconectare.
Belgia a integrat riscurile psihosociale în obligațiile privind securitatea și sănătatea la locul de muncă.
Olanda a construit sisteme structurate de reintegrare după concediile cauzate de burnout.
Acestea nu sunt măsuri anti-business. Sunt soluții de sustenabilitate profesională, socială și economică.
Pentru că oamenii sănătoși construiesc organizații mai sănătoase, economii mai sănătoase și societăți mai sănătoase.
De aceea suntem aici astăzi. Nu ca să acuzăm. Nu ca să arătăm cu degetul. Ci ca să lucrăm împreună și să construim o soluție sănătoasă, solidă și durabilă.
De aceea sprijinul profesioniștilor ca voi contează atât de mult pentru noi!
Nu trebuie să reinventăm roata. Avem nevoie de curajul de a recunoaște adevărul și de a înțelege această nouă realitate.
Avem nevoie de prevenție. Avem nevoie de educație.
Avem nevoie de date și mărturii, de expertiză științifică, de sprijin psihologic și medical. De dialog.
Și avem nevoie de înțelepciunea de a construi o soluție juridică și instituțională durabilă, capabilă să sprijine oamenii să se recupereze, să își reconstruiască drumul profesional și, uneori, chiar să își salveze viața.
Epuizarea profesională nu este o slăbiciune rușinoasă, la fel cum prevenția nu este birocrație.
Combaterea epuizării profesionale este un semn de civilizație europeană și de responsabilitate față de oamenii de lângă noi.
Vă mulțumesc.
Discursul susținut de Ioana Szabo la Parlamentul European
Bună dimineața și vă mulțumim că ne-ați primit aici, alături de voi.
Numele meu este Ioana Szabo. Fac parte de asemenea din echipa Hacking Work, iar în ultimul an am coordonat campania #VremLegeaBurnout.
Doru a vorbit despre de ce România are nevoie de această lege. Eu vreau să vorbesc despre cum a început campania noastră, ce am învățat și de ce nu ne oprim aici.
Am pornit de la două cazuri foarte dureroase:
Primul e legat de o mare companie de tehnologie din Timișoara, unde sinuciderea unei angajate ne-a obligat să ne întrebăm câtă presiune, câtă tăcere și câtă întârziere instituțională poate ascunde o tragedie la locul de muncă.
Al doilea caz a fost cel al Alexandrei, o angajată de doar 27 de ani care a murit la serviciu, cu capul pe birou, într-o companie multinațională din București. Inspectorii de muncă au întârziat ancheta opt luni, deși termenul legal era de cincisprezece zile.
Iar când am cerut explicații, ni s-a spus că aceasta „nu este o informație de interes public”.
Oamenii mor, la propriu, la muncă, în mijlocul zilei. Iar dacă instituția statului care ar trebui să protejeze cetățenii poate spune că acest lucru nu este de interes public, atunci nu avem doar o problemă la locul de muncă, ci un eșec sistemic.
De acolo a început campania noastră.
Sute de oameni din toată România ne-au împărtășit poveștile lor: angajați, manageri, specialiști HR, medici, profesori, oameni din tehnologie, cultură, sănătate și business.
Ne-au vorbit despre epuizare, frică, umilință, abuz, volume imposibile de muncă, plângeri rămase fără răspuns și instituții lente sau chiar complet absente.
Așa că noi am făcut ce știam cel mai bine să facem: am folosit platforma noastră media pentru a documenta aceste povești, am publicat investigații, am pus întrebări incomode și am pus presiune publică asupra autorităților din domeniul muncii.
Am lansat un manifest și o petiție, am strâns peste 15.000 de semnături, am documentat burnoutul în sectoare esențiale, am prezentat primul caz de burnout câștigat în instanță în România și am adus la aceeași masă a dialogului oameni care aproape niciodată nu stau împreună.
Dar noi nu suntem legiuitori. Suntem educatori și jurnaliști.
Am înțeles că avem nevoie de un cadru legal și instituțional, așa că am găsit parteneri în mediul politic.
Senatori din partide diferite au scris și au promovat o propunere legislativă. Pentru asta, le suntem recunoscători. Dar trebuie să fim sinceri: acea formă nu a fost suficient de clară sau de puternică. Nu încă.
Proiectul de lege a fost respins în Senat, dar problema în sine este recunoscută. De fapt, chiar a existat un acord politic larg că burnoutul este real și trebuie abordat corect.
Toată lumea este de acord cu acest lucru, dar instituțiile din România și ceilalți actori din piața muncii încă nu au reușit să se alinieze în jurul unei soluții pragmatice și al unui cadru legal funcțional.
Au existat obiecții. Unele instituții au avertizat că propunerea se suprapunea cu legislația existentă privind securitatea și sănătatea în muncă și că mecanismele nu erau suficient de clare: cine evaluează, cine intervine, cine plătește, cine monitorizează. Iar unele dintre aceste obiecții sunt valide.
Pentru că o lege simbolică nu este suficientă. O lege vagă nu ajută pe nimeni. O lege pe care angajatorii nu o pot aplica și în care angajații nu pot avea încredere va deveni doar o nouă dezamăgire. Și nu vrem asta.
De aceea nu suntem aici ca să spunem: vrem să trecem orice variantă, doar pentru că subiectul este emoțional.
Suntem aici pentru că vrem să învățăm. Avem nevoie de ajutor ca să construim varianta care funcționează.
Avem nevoie de o directivă europeană, de modele europene, de experiență juridică și legislativă comparată și de sprijin pentru a înțelege unde își are locul burnoutul în legislație.
Ne puteți oferi acest sprijin?
Vreau să îi mulțumesc lui Nicu Ștefănuță și echipei sale pentru că ne-au ajutat să vedem această luptă ca parte a unei conversații europene mai mari. Europa nu poate rezolva problemele României în locul nostru. Știu asta.
Implementarea trebuie să fie a noastră. Lupta instituțională, lupta culturală, presiunea publică și responsabilitatea de a continua vor fi ale noastre.
Dar Europa ne poate ajuta să ne mișcăm mai repede și mai inteligent.
Un cadru european mai puternic privind riscurile psihosociale, prevenția și epuizarea profesională ar ajuta țări ca România să adapteze și să implementeze soluții mai bune.
La Hacking Work, vom continua să luptăm pentru o piață a muncii mai sănătoasă în România.
Următorul nostru pas este să ajutăm la construirea unei versiuni mai bune a legii: mai clară, mai aplicabilă, mai utilă pentru angajați, mai corectă pentru angajatorii responsabili și posibil de implementat de instituții.
Avem poveștile. Avem încrederea publicului. Avem platforma. Avem comunitatea. Avem curajul.
Acum avem nevoie de parteneriat. Avem nevoie de o directivă și de un cadru european!
Pentru că burnoutul este un semnal de alarmă al întregului sistem. Iar dacă ascultăm acum, încă mai putem repara ceva înainte de următoarea tragedie.
Vă mulțumesc.
