Legea burnout a fost respinsă în Senat. Dar discuția abia începe.
De ce a fost respinsă Legea Burnout: avize negative, temeri de suprapunere legislativă și lipsa unor mecanisme clare
Respingerea nu a venit pe fondul negării problemei epuizării profesionale, ci pe fondul mai multor critici formulate în ultimele săptămâni: avize negative din partea Consiliului Economic și Social și Consiliului Legislativ, temeri privind suprapunerea cu legislația existentă și îngrijorări că unele prevederi ar fi prea declarative și greu de aplicat.
În ciuda amendamentelor propuse de inițiatori, care au încercat să clarifice definițiile, obligațiile angajatorilor și drepturile salariaților, o parte dintre criticile principale au rămas. Printre acestea:
- temeri că legea ar putea rămâne mai degrabă declarativă decât aplicabilă în practică.
- riscul de paralelism legislativ cu cadrul existent din zona securității și sănătății în muncă (SSM);
- lipsa unor mecanisme clare de aplicare;
- caracterul considerat prea general al unor prevederi;
- suprapunerea unor obligații deja existente în legislația actuală;
În plus, unele opinii juridice au subliniat că legislația actuală deja obligă angajatorii să prevină riscurile psihosociale, inclusiv suprasolicitarea profesională, iar problema principală nu ar fi lipsa cadrului legal, ci aplicarea insuficientă a acestuia.
În acest context, Comisia pentru muncă din Senat a acordat raport de respingere, iar ulterior proiectul a fost respins în plen.
Consens politic rar, în ciuda respingerii legii
Chiar în ziua votului din Senat, două dintre cele mai implicate voci din Comisia pentru muncă, senatoarele Cynthia Păun (USR) și Victoria Stoiciu (PSD), s-au așezat la aceeași masă într-o discuție moderată de Ioana Szabo, pentru a analiza ce nu a funcționat, ce rămâne valoros și cum poate continua demersul legislativ.
Respingerea proiectului nu a închis discuția. Dimpotrivă, a scos la suprafață un lucru rar în politica românească: un consens aproape unanim că epuizarea profesională este o problemă reală, care necesită o intervenție legislativă.
De la criticile privind forma prea ambițioasă a primelor variante, până la reproșurile că forma actuală ar fi prea „declarativă”, discuția a evidențiat tensiunea centrală a acestui proiect: cum transformi un fenomen complex, recunoscut de toată lumea, într-o lege aplicabilă și eficientă?
Într-un context în care acordul asupra problemei există, dar soluția legislativă rămâne dificilă, discuția dintre cele două senatoare oferă nu doar o analiză a votului din Senat, ci și o direcție clară: legea nu a trecut, dar demersul continuă:
Am sintetizat mai jos principalele idei din discuția completă:
„Toată lumea spune că e o problemă. Dar nu știm încă exact cum o rezolvăm”
Cynthia Păun a început prin a descrie dezbaterea din Senat ca fiind tipică pentru orice inițiativă legislativă care introduce un concept nou:
„Dezbaterile au fost așa cum sunt practic pe orice lege care cumva aduce ceva nou în sensul în care lumea spune ok, avem o problemă într-adevăr dar hai să mai vedem puțin cum o definim.”
Ea a explicat că nu este prima încercare de a reglementa burnout-ul. Prima variantă de lege era mult mai ambițioasă: includea atât măsuri de prevenție, cât și posibilitatea de concediu medical pentru epuizare profesională și chiar sancțiuni.
Această abordare a fost însă respinsă: „Consensul de atunci a fost că nu suntem pregătiți pentru partea de concediu și sancțiuni.”
Noua formă a legii încearcă atunci să facă exact asta: să definească fenomenul și să introducă mecanisme minimale prin care angajatorii și angajații să poată preveni epuizarea profesională.
Dar criticile nu au dispărut: doar s-au schimbat.
„Acum a venit cealaltă critică că ar fi prea declarativă și că nu ar introduce lucruri de substanță.” Dar, din contră, ea face ceva esențial: recunoaște oficial burnout-ul și creează un cadru minim de acțiune.”
Un vot nefavorabil, dar un consens real
În ciuda acestor argumente, semnalele din Parlament nu sunt încurajatoare.
Cynthia Păun a spus direct că nu este optimistă în privința votului final, având în vedere că raportul din Comisia de Muncă a fost nefavorabil.
Victoria Stoiciu a confirmat această evaluare, adăugând că nici avizele primite de la Consiliul Economic și Social și Consiliul Legislativ nu ajută, ambele fiind negative, unele critici fiind chiar justificate. Victoria a continuat
Victoria Stoiciu a continuat, explicând că ceea ce a văzut în plen este, totuși, un consens în rândul tuturor partidelor, ceea ce o face să rămână optimistă pentru viitorul acestei legi:
„Ce am văzut astăzi în plen e că există un consens în rândul tuturor partidelor că e o problemă și trebuie să o abordăm.”
Ea a adăugat că, dacă rămânem dedicați acestei probleme și venim cu o formulă legislativă construită pe lecțiile încercărilor anterioare, există șanse reale de progres.
În același timp, a subliniat dificultatea specifică acestui demers: nu există multe state care au reușit să legifereze burnout-ul, iar exemplele de bune practici sunt limitate. Nu există un model clar care să poată fi preluat și adaptat rapid.
„Nu există foarte multe state care au făcut-o… nu există multe exemple de bune practici de unde să zici că poți să te inspiri copy-paste.”
a punctat ea, insistând că progresul va depinde de capacitatea de a învăța din greșelile anterioare și de a rămâne consecvenți.
Obiectivul rămâne ambițios: adoptarea unei legi a burnout-ului până la finalul mandatului:
„Eu îmi propun ca până la finalul acestui mandat să avem această lege a burnout-ului.”
Unde încape burnout-ul în legislație?
Una dintre cele mai importante întrebări ridicate în discuție a fost unde ar trebui, de fapt, să fie integrată această reglementare?
Victoria Stoiciu a explicat că includerea burnout-ului ca boală profesională creează probleme conceptuale și juridice.
„E foarte dificil să o introducem ca boală profesională pentru că nici măcar Organizația Mondială a Sănătății nu o cataloghează ca fiind o boală profesională este un fenomen ocupațional.”
În schimb, ea a argumentat că locul natural al acestei reglementări ar fi în legea securității și sănătății în muncă (SSM), care acoperă mai larg toate riscurile legate de muncă, nu doar bolile clasice.
A dat și un exemplu concret: legislația privind hărțuirea la locul de muncă, unde definițiile sunt în Codul muncii, dar obligațiile de prevenție sunt integrate în SSM:
„Locul ei este în SSM… este o umbrelă care acoperă tot ce ține de aceste aspecte în muncă. Asta cred că este formula care ar avea cele mai mari șanse de reușită.”
Dialogul și comunicarea, condiția de bază
Dincolo de aspectele tehnice, ambele senatoare au insistat pe un lucru esențial: fără dialog, legea nu va reuși.
Cynthia Păun a subliniat că este nevoie de o dezbatere reală în spațiul public, dar mai ales de o discuție deschisă cu angajatorii:
„Cred că ar trebui să discutăm și cu angajatorii deschis. Pare de multe ori că nu venim decât să punem în cărcă angajatorilor încă un proces birocratic.”
Ea a insistat că obiectivul nu este sancționarea, ci găsirea unei formule în care toate părțile să funcționeze mai bine.
„Un angajat epuizat nu este bun nici pentru el, nici pentru companie.”
Victoria Stoiciu a completat ideea, spunând că dialogul este esențial, dar că există situații în care legiuitorul trebuie să fie tranșant.
Fără sancțiuni sau fără efect?
Aici apare una dintre diferențele de viziune dintre cele două senatoare.
Victoria Stoiciu a atras atenția că lipsa sancțiunilor este una dintre slăbiciunile proiectului.
„Una dintre slăbiciuni mi se pare că nu are amenzi.”
Ea a argumentat că, în practică, chiar și acolo unde există sancțiuni, legea nu este întotdeauna aplicată, ceea ce ridică semne de întrebare asupra eficienței unei legi „soft”.
Cynthia Păun a venit cu o perspectivă diferită.
Ea consideră că, în cazul unui fenomen nou precum burnout-ul, prioritatea ar trebui să fie acomodarea și conștientizarea, nu pedepsirea.
„N-a fost ideea să sancționăm angajatorii… ci să ne obișnuim cu ideea că există epuizarea profesională. Nu aș introduce sancțiuni decât dacă după o perioadă de timp nu se respectă legislația.”
În această viziune, relația dintre angajat și angajator ar trebui să fie, cel puțin inițial, una bazată pe mediere și bună-credință.
Problema reală: lipsa de prevenție
Dincolo de disputa privind sancțiunile, ambele au fost de acord asupra unui punct central: lipsa de prevenție este cea mai mare problemă.
Victoria Stoiciu a dat exemplul unui caz în care un angajat a obținut despăgubiri în instanță pentru burnout, chiar în absența unei legi dedicate.
„Problema nu este că nu există deloc instrumente. Problema este că intervenim prea târziu.”
Ea a subliniat că, în multe situații, angajații nu au alternative reale, mai ales în orașele mici.
„Există foarte multe locuri de muncă în România în care nu ai alternativă.”
În aceste condiții, apare o realitate dură: oamenii aleg să muncească peste limite, uneori cu costuri serioase pentru sănătate, pentru că orice venit suplimentar contează.
„Se pune problema cine muncește mai mult, chiar cu riscul de a-și distruge sănătatea.”
O lege care trebuie să educe, nu doar să reglementeze
În final, discuția s-a mutat din zona strict legislativă către una mai largă: rolul legii în schimbarea mentalităților.
Ambele senatoare au subliniat că legea ar trebui să joace și un rol de conștientizare.
Victoria Stoiciu a spus clar că este esențial ca oamenii să înțeleagă riscurile epuizării profesionale și să știe că au drepturi.
Cynthia Păun a completat, explicând că proiectul include și responsabilități pentru Ministerul Muncii, inclusiv elaborarea unui plan național de prevenție și instrumente de educare.
„E foarte important să existe conștientizare cu privire la riscul acestui fenomen. Avem nevoie și noi ca țară să ne educăm populația.”
Pentru că, în lipsa acestei conștientizări, chiar și cea mai bine scrisă lege riscă să rămână doar pe hârtie.
