La doar 25 de ani, Petruț Rizea știe cum arată burnoutul profesorilor într-un fel în care puțini oameni ar putea să-l cunoască. L-a studiat ca psiholog, l-a documentat ca profesor și, în cele din urmă, l-a trăit până când corpul i-a cedat.
În 2024, proiectul lui despre burnoutul cadrelor didactice, „Depresia se ascunde după catedră”, ajungea în finala UB Talks, competiția Universității din București în care studenții își prezintă public cele mai bune lucrări de licență și disertație. Doi ani mai târziu, Petruț suferea un accident vascular cerebral. El leagă episodul de lunile în care dormea puțin, mânca prost sau deloc și lucra aproape continuu, cu școala în centrul vieții lui.
S-a gândit să nu se mai întoarcă la catedră. S-a întors.
Începe acum un nou an școlar într-un sistem în care, ca în fiecare septembrie, consumăm enorm de multă energie pe festivități, pe cine stă în primul rând, dacă vine sau nu preotul la careu și ce se mai schimbă peste noapte, în timp ce sănătatea profesorilor nu reprezintă un subiect.
Petruț este profesor pentru învățământul primar la Școala Gimnazială „Sfântul Calinic de la Cernica” din București și psiholog educațional. Predă din 2021, după ce anterior a lucrat ca educator, și vorbește de câțiva ani public despre sănătatea mintală a profesorilor, violența din școli, pierderea respectului pentru profesie și despre un sistem pe care îl descrie acum fără menajamente: „nu pune absolut deloc accent pe sănătatea și bunăstarea profesorilor”.
Interviul acesta nu este, de fapt, doar despre AVC-ul unui cadru didactic de 25 de ani. Este despre ce se întâmplă când un sistem se bazează atât de mult pe vocația oamenilor, încât ajunge să o consume. Despre profesori care trag până când corpul le spune stop, se gândesc să plece și, totuși, se întorc. De cele mai multe ori pentru elevi, aproape niciodată pentru sistem.
La început de an școlar 2026, l-am întrebat pe Petruț cum arată, de fapt, viața din spatele catedrei.
Petruț, ai suferit recent un AVC. Cum știi că a fost burnout? Te-ai gândit măcar o zi după aceea „nu mă mai întorc la clasă”?
În primul rând, vă mulțumesc că îmi oferiți oportunitatea să vorbesc despre asta. E o problemă extrem de sensibilă și sunt sigur că foarte mulți oameni se confruntă cu ea în tăcere.
Epuizarea e o problemă serioasă, care necesită atenție sporită și intervenție rapidă. Nu povești, nu încurajări. Nu mai vorbim doar de un simptom, ci de un complex de dezechilibre care ajung să ne afecteze viața în cel mai aspru mod. Atât fizic, cât și psihic.
Da, am suferit un AVC, un accident vascular cerebral. Din fericire pentru mine și pentru cei dragi, nu a fost unul extrem de grav, care să lase sechele. Dar a fost, clar, un semnal de alarmă că trebuie să o iau mai încet cu totul.
Știu că burnoutul a fost cauza principală din analiza atentă a ultimei perioade pe care am trăit-o atunci: ore nedormite, oboseală, nu mâncam, fumam excesiv, nu mă hidratam. Focusul era preponderent pe școală și celelalte aspecte ale vieții mele profesionale. Lucram continuu, fără oprire.
Da, m-am gândit să nu mai revin la catedră. Oricine s-ar întreba asta în asemenea circumstanțe nefericite. Fiindcă ajunsesem să sacrific totul pentru a putea fi trup și suflet față de ceea ce reprezenta școala. Dar nu am renunțat, doar am schimbat puțin abordarea.
Ironia face că ai scris despre burnoutul din educație în lucrarea ta de licență, academic, cu date, cu literatură de specialitate. Doi ani mai târziu, ai ajuns să trăiești pe propria piele exact mecanismul pe care îl descriai. Ce simți acum când recitești ce ai scris atunci?
Mă bucur că ați amintit de lucrarea mea de licență. A fost un studiu în care am investit mult din mine, fiindcă problema tratată acolo eram… chiar eu.
Intuiam de pe atunci că epuizarea se joacă șah mat cu corpul și mintea mea tot mai des, dar energia și zvâcul tineresc mascau aceste semne.
Chiar după ce am suferit AVC-ul, într-un moment de luciditate, am luat lucrarea în brațe și am răsfoit-o. M-am simțit trist, trist că putea fi mult mai rău totul.
Ai schimba ceva din lucrare acum, cu ce știi azi?
Probabil aș fi dezvoltat mult mai mult secțiunea care trata soluțiile la care pot apela cei ce suferă de burnout. Așa că mă bucur cu atât mai mult de inițiative ca a voastră, care deschid dialoguri necesare și caută să ofere oamenilor inclusiv pârghii care să-i ajute dacă realizează că sunt la capătul puterilor.
Alături de colegii mei de la Hacking Work, am documentat îndelung cum arată epuizarea în sistemul educațional. Știm și toate stereotipurile despre profesori: că e o muncă ușoară, relaxată, cu bani buni, cadouri și vacanțe multe. Te întreb pe tine: privind în urmă la tot ce știi și ai trăit, cum arată, de fapt, sistemul în care lucrezi?
Sistemul în care lucrez este unul care nu pune absolut deloc accent pe sănătatea și bunăstarea profesorilor. Și îmi e rușine de rușinea celor din fruntea ministerului. Munca unui cadru didactic este extrem de solicitantă. Nu cărăm saci de ciment în spate, așa e. Dar munca intelectuală consumă multă, extrem de multă energie.
Învățământul românesc e plin de stereotipuri în ceea ce-i privește pe dascăli. Toți cred că o ducem minunat și că totul e roz, dar aș invita toate persoanele care afirmă asta să intre cinci minute la o clasă plină cu elevi, de toate tipurile, de la cei mai atenți la cei mai puțin atenți, cu CES, cu particularități și cerințe diverse. Nu-i deloc ușor, deși poate uneori pare.
Spune-mi cum arată o zi concretă. Una singură. Nu cea mai rea, nu cea mai bună.
Mă trezesc obosit, uneori nici nu apuc să iau micul dejun. Ajung la școală, trec cele patru sau cinci ore pe care, dacă îți propui să le faci ca la carte, sunt extrem de solicitante.
Urmează apoi munca de după: acte, consilii, organizare pentru a doua zi, comisii etc.
Ajung după-amiază acasă, obosit psihic, încerc să dorm, corpul mi se zbate. Reușesc, dar mă trezesc seara cu frică și așa se mai duce încă o zi.
Cât de mult ai spune că diferă lucrurile de la urban la rural sau chiar între școlile aceluiași oraș?
Cred că în rural, deși nu există toate oportunitățile și resursele pe care le avem aici, în urban, este ceva mai ușor. Copii mai puțini, mediu familiar, încărcat de mult mai puțină ambiguitate.
Avem în față o combinație rară: predai și ai și formare în psihologie. Ai și studiat burnoutul. Te-ai „diagnosticat” pe tine însuți, măcar o dată, înainte de AVC? Ai recunoscut semnele? Știai că ești în pericol? De ce le-ai ignorat?
Tindem, mai ales de când cu avansul tehnologic, să citim foarte mult pe internet despre lucrurile care ni se întâmplă. Dar nu întotdeauna informația primită e și cea corectă. De aceea, să apelăm la un specialist e vital. Abia apoi putem avea o imagine clară despre un diagnostic.
Știu că am lucrat mult la acest studiu, am răsfoit literatura de specialitate pe acest subiect din scoarță în scoarță.
Sigur că mi-am pus de foarte multe ori întrebarea dacă am burnout, mai ales pentru faptul că bifam multe simptome din cele analizate acolo. Dar, din nefericire, am ignorat. M-am încăpățânat să fac totul la fel de bine profesional ca până atunci, lăsând deoparte semnele. Fiindcă nu conștientizam încă cât de mult trag de mine.
Tu vezi epuizarea profesorilor din interior, dar stai în fața copiilor în fiecare zi. Pe ei cum îi vezi?
Din păcate, trăim într-o societate cu un caracter de „epuizată”. Și nu o spun doar de dragul de a spune lucruri mari. Trăim intens aproape totul, ne mișcăm rapid, dar totuși în mod elegant printre provocările vieții, fără să privim cu îngrijorare acel rezervor interior de energie și să fim conștienți dacă a scăzut sub linia care ne indică faptul că s-a golit.
Elevii mei au părinți care se confruntă cu epuizarea, asta e clar. Se vede în comportamentul lor. Când părinții tăi vin acasă obosiți de la locul de muncă, sigur că nu te mai iau în brațe, nu te întreabă cum a fost la școală, ce ai simțit și prin ce provocări ai trecut azi. Iar asta se observă imediat la clasă, din interacțiunile cu ei.
Crezi că burnoutul profesorilor, al părinților, al sistemului produce o generație care moștenește exact aceeași epuizare?
Copiii imită, înmagazinează ce văd la adulții din jurul lor. Sunt ca niște bureți uscați care absorb și ultima picătură de apă de pe o suprafață. Sigur că le transmitem și lor aceeași poveste.
Ai pus aceeași întrebare despre burnout către doi miniștri ai Educației, la doar câteva luni distanță. Amândoi au dus răspunsul spre responsabilitatea individuală: „mergi la psiholog dacă ai nevoie”. Ce înseamnă pentru tine faptul că răspunsul a rămas aproape identic, indiferent cine era la minister? Avem un sistem care nu vrea soluții sau unul care nici măcar nu știe care sunt?
Da, i-am întrebat direct, în cadrul unor emisiuni televizate la care am fost invitat. Sigur că răspunsurile amândurora m-au dezamăgit enorm. Niște răspunsuri aruncate cu nepăsare, cu ignoranță.
Vorbim de responsabilitate individuală în condițiile în care o ședință de psihoterapie costă undeva la 300 de lei și ea trebuie făcută săptămânal ca să dea roade, iar sporul neuropsihic acordat lunar profesorilor este mai mic de 200 de lei.
Concluzia? Sistemului nu-i pasă dacă azi cazi din picioare când ai închis ușa în urma ta. El vrea doar să producă, eventual cu costuri cât mai mici, dacă se poate.
În sistemul educațional se vorbește la infinit despre grija față de elevi, ajutor acordat părinților, dar pe dascăli nu-i întreabă nimeni dacă mai pot. Și asta este trist. Extrem de trist. Ca să avem copii sănătoși, e nevoie ca adultul din fața lor să fie, înainte de toate, sănătos.
Hai să vorbim puțin și despre frică. Ai primit inclusiv amenințări, mesaje prin care erai sfătuit să taci. Ce ai simțit? Te-ai gândit vreodată să te oprești?
Trăim, oricum, într-o societate dominată de frică. Nu, nu mi-a fost frică niciodată. Și nici nu are să îmi fie.
Niciodată nu m-am gândit să mă opresc din a-mi susține convingerile, chiar dacă au apărut amenințări și acuze.
Ai trăit burnoutul și ai văzut din interior ce există și, mai ales, ce lipsește pentru un om care ajunge acolo. Cât de mare e nevoia unei legi a burnoutului în România? Și ce ar trebui să schimbe, concret, ca să nu rămână doar încă o inițiativă frumoasă pe hârtie?
Burnoutul a fost privit mult timp doar ca un sindrom. Recent a intrat în sfera afecțiunilor medicale, dacă nu mă înșel. (Nota redacției: Burnoutul apare în ICD-11, clasificarea internațională a OMS, dar nu ca boală, ci ca fenomen ocupațional asociat stresului cronic de la muncă.) Am rămas mult în urmă. Avem nevoie de o lege care să îi ajute pe cei ce suferă de burnout, cu atât mai mult cu cât legislația e ambiguă. Nu te poți duce la medicul de familie și să-i spui că vrei concediu medical din pricina epuizării. Te va trimite acasă să te relaxezi, deși această afecțiune e mult mai serioasă decât am crede și necesită intervenții variate.
E nevoie de multă susținere în acest sens.
Există acum un profesor care citește interviul ăsta și se recunoaște în aproape tot ce ai spus, dar nu a vorbit niciodată despre asta. Îi e frică, poate îi e rușine, poate se gândește chiar să renunțe. Ce îi spui?
I-aș transmite că nu este singur. Sunt mulți care trec prin asta. Și că nu este silit să tacă. Poate vorbi. Poate spune atunci când nu mai poate.
I-aș recomanda să ceară ajutor, la psihiatru, la medic. Să se îngrijească de sine, pentru că nu o va face nimeni în locul său.
Burnoutul e real. El afectează viața multor cadre didactice, și trebuie să îl privim cu seriozitate, nu cu indulgență.
De ce continuăm să vorbim despre burnout
La Hacking Work, discuția asta nu a început cu interviul lui Petruț și nici nu se termină aici.
Prin campania #VremLegeaBurnout, am încercat să scoatem epuizarea profesională din zona în care omul trebuie să se descurce singur cu ea și să o ducem acolo unde îi este, de fapt, locul: în discuția despre sănătate publică, despre muncă, despre responsabilitatea angajatorilor și despre legislație. Aproape 15.000 de oameni au semnat petiția pentru o lege care să recunoască și să reglementeze mai bine burnoutul în România. Legea nu a trecut de votul Senatului.
Noi continuăm. În primul rând, să vorbim despre fenomen, pentru că încă există prea mulți oameni care ajung la capătul puterilor fără să știe ce li se întâmplă, fără să ceară ajutor sau convinși că problema este exclusiv la ei. Însă conștientizarea nu e suficientă.
Vrem ca discuția să ajungă și la cei care pot schimba regulile. Vrem o legislație care să protejeze mai bine oamenii vulnerabili, al căror număr pare să crească, și care să împartă corect responsabilitatea. Burnoutul nu poate rămâne exclusiv problema omului epuizat, trimis să doarmă mai mult, să facă sport, să se plimbe prin păduri, să meargă la terapie pe banii lui și apoi să se întoarcă exact în mediul care l-a adus la capătul puterilor.
Avem nevoie de soluții înainte ca oamenii să cadă. De înțelegerea corectă a fenomenului și de prevenție, în primul rând. De acces real la sprijin pentru sănătatea mintală. De mecanisme prin care angajatorii și instituțiile să fie parte din soluție. De date care să ne arate cât de mare este problema de fapt și unde doare cel mai tare.
Și, poate cel mai mult, avem nevoie să înțelegem că sănătatea mintală nu este un moft și nici o problemă privată pe care fiecare trebuie să o rezolve singur cândva după program. Pentru că, în educație, cel puțin, miza este și mai mare: adultul epuizat din fața clasei nu rămâne singur cu epuizarea lui. În fața lui sunt, în fiecare zi, copii.
Cine este Petruț Rizea
Petruț Rizea este profesor, psiholog, jurnalist și publicist, cu o activitate construită la intersecția dintre educație, psihologie și implicare civică. Absolvent al Colegiului Național Pedagogic „Carol I” din Câmpulung Muscel și al Facultății de Psihologie a Universității din București, și-a început parcursul profesional în educație de la o vârstă foarte tânără, lucrând inițial cu copii cu cerințe educaționale speciale, iar ulterior dedicându-se învățământului primar.
Din 2021, activează în cadrul Școlii Gimnaziale „Sfântul Calinic de la Cernica”, unde a coordonat o generație de elevi până la finalul clasei a IV-a, iar în anul școlar 2026–2027 a preluat o nouă generație de copii din clasa pregătitoare.
În paralel cu activitatea didactică, Petruț Rizea este preocupat de psihologia copilului, sănătatea mintală, relația profesor–elev și dificultățile cu care se confruntă sistemul românesc de educație. În calitate de jurnalist și publicist, a abordat în articolele și intervențiile sale publice teme precum statutul profesorului în societate, protecția cadrelor didactice, inegalitățile din educație, drepturile copiilor și necesitatea reformării școlii românești.
