De la începutul lui august, firmele din România nu mai pot angaja legal muncitori din afara UE, pentru că platforma WorkinRomania, prin care se depun cererile e blocată. Instanța a suspendat lista meseriilor pentru care se pot aduce străini. În paralel, deputații au aprobat modificări care ar permite reținerea a 5% din salariul acestor muncitori, facturarea unor „servicii conexe” și plata salariului cash. Rezultatul: oameni veniți legal în țară ajung să lucreze la negru, iar firmele corecte rămân fără angajați. Am vorbit despre toate acestea cu Alexandru Andrițoiu, CEO al agenției de recrutare GlobalWorker, care ne-a explicat ce înseamnă asta pentru firme și de ce tot mai mulți străini ajung să muncească la negru.
***
În timp ce piața muncii din România depinde tot mai mult de forța de muncă din afara Uniunii Europene, cadrul legislativ destinat să protejeze acești angajați riscă să fie transformat într-un instrument de vulnerabilizare. Deși Ordonanța de Urgență nr. 32/2026 a fost adoptată de Guvern tocmai pentru a stopa abuzurile, taxele mascate și comisioanele ilegale aplicate muncitorilor străini, amendamentele aduse recent în Camera Deputaților redeschid ușa exact pentru aceste practici.
Fără participarea vreunui sindicat sau a vreunei organizații de protecție a drepturilor omului la dezbateri, Comisia pentru muncă a avizat măsuri controversate: posibilitatea reținerii lunare a 5% din salariul net al străinilor sub titlu de „garanție”, legalizarea unor servicii „conexe” ce pot fi facturate direct lucrătorilor de către agențiile de plasare și eliminarea obligației de a plăti salariul prin transfer bancar.
Așa cum atrage atenția Centrul de Resurse Juridice (CRJ), aceste modificări riscă să legalizeze abuzul: „Luate împreună, cele trei amendamente permit ca lucrătorului migrant să i se rețină bani din salariu și să i se factureze servicii «conexe», iar salariul să îi fie plătit cash, fără nicio urmă verificabilă. Sunt exact practicile pe care OUG 32 a fost adoptată să le combată.”
Peste acest haos legislativ se adaugă un blocaj administrativ de proporții. Platforma WorkinRomania a fost dezactivată parțial în urma suspendării unui ordin în instanță, lăsând angajatorii peste noapte în imposibilitatea de a mai depune cereri pentru vizele de muncă de tip D/AM2 și blocând complet procesele de autorizare.
În încercarea de a stinge incendiul, Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI) a transmis că cererile de prelungire a dreptului de ședere blocate vor fi analizate individual după ce sistemul va fi reparat, luând în calcul „imposibilitatea obiectivă a angajatorului de a iniția sau finaliza procedura de înregistrare sau autorizare în platforma WorkinRomania.gov.ro, ca urmare a suspendării executării actului administrativ prin care a fost aprobată Lista ocupațiilor deficitare și, implicit, a imposibilității de transmitere a cererilor.”
Toate aceste schimbări lovesc deopotrivă în muncitorii vulnerabili și în firmele corecte, care vor să recruteze etic și transparent.
Interviul cu Alexandru Andrițoiu (CEO al agenției de recrutare Global Worker):
Cum arată acum, concret, procesul prin care o companie din România poate aduce legal un muncitor din afara UE și unde se blochează cel mai des?
Anul acesta, procesul a fost rescris de la zero. Până în primăvară, drumul era: angajatorul cerea un aviz de angajare de la IGI, muncitorul mergea la interviul la consulat pentru viza de lungă ședere, venea în România și, în câteva săptămâni, obținea permisul de ședere.
OUG 32/2026 a eliminat avizele de angajare și le-a înlocuit cu o cerere unică depusă prin platforma WorkinRomania.gov.ro, a introdus două tipuri de viză – D/AM1, depusă direct de angajator pentru înalt calificați, și D/AM2, depusă de regulă printr-o agenție de plasare autorizată sau de un angajator autorizat – și a condiționat D/AM2 de includerea meseriei pe Lista ocupațiilor deficitare. Agențiile trebuie autorizate de ANOFM și să constituie o garanție financiară de 75.000 de euro pentru până la 250 de străini plasați.
Unde se blochează, concret: în primul rând, la tranziție. Timp de luni de zile, nimeni nu a putut depune nimic, pentru că vechiul sistem a murit înainte ca noul sistem să funcționeze. Apoi, la contingent – în 2025, la un contingent de 100.000, au fost depuse peste 230.000 de cereri de avize, iar pentru 2026 contingentul a fost redus la 90.000. Și la ambasade, unde se aplică prin e-Visa și aștepți între 4 și 24 de luni pentru o programare. Momentan, nu s-a schimbat niciun termen, deoarece platforma nu este funcțională, deci nimeni nu a obținut o cerere unică emisă.
Cât de mare este, din ce vezi tu în piață, problema creată de aceste blocaje și ce înseamnă asta pentru angajatorii care au nevoie de oameni?
E structurală, nu conjuncturală. Deficitul se resimte în toate sectoarele majore, de la construcții și transporturi la agricultură, servicii și HoReCa. Pentru angajator, înseamnă că planifică oameni pentru un proiect și îi primește cu 6–10 luni întârziere, dacă îi primește.
Firmele mici sunt cele mai afectate: pentru a recruta direct, fără agenție, angajatorul trebuie să aibă activitate de minimum 24 de luni, cel puțin 50 de salariați și o garanție de 1.000 de euro per lucrător, deci un atelier cu 15 oameni depinde complet de intermediari.
Din ce văd eu la GlobalWorker, avem clienți care și-au deschis locații noi și, efectiv, nu au cu cine să lucreze. Nu pot să își recruteze nici din țară, deoarece nu avem legislație în vigoare care să îi ajute pe cei care vor să își schimbe angajatorul. Este un blocaj total al pieței forței de muncă din afara UE de două luni de zile.
Ce se întâmplă cu muncitorii străini care sunt deja în România, dar rămân fără contract valabil sau vor să își schimbe angajatorul?
Aici e zona cea mai fragilă. Dreptul de ședere e legat de contractul de muncă: dacă firma dă faliment, îl concediază sau pur și simplu nu-l mai plătește, omul intră într-o cursă contra cronometru ca să găsească alt angajator dispus să facă demersurile.
Noua lege a înăsprit lucrurile: titularii de permis de ședere temporar pot schimba angajatorul prin demisie doar după cel puțin 6 luni de activitate înregistrată în REGES la angajatorul anterior, cu excepții limitate pentru încălcări grave din partea angajatorului. Pe hârtie, excepția există. În practică, un muncitor nepalez care nu vorbește româna trebuie să dovedească „încălcarea gravă” în fața unei instituții – fără avocat, fără traducător, fără bani.
Până în 7 august 2026, am reușit să îi ajutăm pe cei care ne-au contactat (atât angajatori, cât și persoane non-UE aflate în căutarea unui loc de muncă), deoarece sistemul mergea cumva, chinuit, și am reușit să depunem dosarele pentru avizul de schimbare a angajatorului. Însă, de atunci, nimeni nu a mai putut fi angajat. Toți stau în ilegalitate.
În ce situații ajung acești oameni să lucreze la negru și cât de ușor se poate întâmpla asta, chiar dacă au venit inițial legal în România?
Aproape niciodată din alegere. Scenariile tipice pe care le văd: angajatorul inițial nu mai are lucrări și „îl dă” altcuiva fără acte; omul are datorii mari ca să vină și nu-și permite să stea trei luni fără venit cât se rezolvă schimbarea; sau pur și simplu nu știe că are alte opțiuni și acceptă prima ofertă de la un conațional care „îl ajută”.
Fereastra dintre pierderea contractului și expirarea dreptului de ședere e scurtă, iar în acea fereastră toată lumea din jur are interesul ca el să muncească fără contract. Nu e nevoie de intenție criminală: e suficientă o birocrație lentă plus un om cu datorii.
Pe de altă parte, sunt și mulți alții care pleacă de bunăvoie la alt angajator care le oferă un salariu mai mare – respectivul nu le face documentele și, astfel, rămân în ilegalitate și devin dependenți de acesta sau de alții ulterior.
Care sunt cele mai frecvente abuzuri pe care le-ai întâlnit în această zonă și cine sunt, de regulă, cei care profită de vulnerabilitatea muncitorilor?
Le-aș împărți în trei categorii:
- Abuzuri financiare: reținerea unei părți din salariu pentru „cazare” sau „transport” la prețuri absurde, ore suplimentare neplătite, comisioane plătite acasă unor recrutori locali care nu au nicio legătură cu angajatorul din România.
- Abuzuri de control: reținerea pașaportului, amenințarea cu „te trimit acasă”.
- Și abuzul de neglijență: angajatorul care nu face demersurile la timp și lasă omul să cadă în ilegalitate.
Cei care profită, în general, sunt cei din lanțul de intermediari, atât pe teritoriul României, cât și în afara României. De asemenea, sunt și muncitori care efectiv nu vor să lucreze pentru că poate au planuri să plece în Europa în câteva luni – deci și angajatorii cad victime ale înșelătoriilor.
Ne poți povesti câteva dintre cazurile pe care le-ai întâlnit, fără informații care ar putea identifica oamenii implicați?
Erau și mai sunt firme care efectiv se ocupau doar cu aducerea persoanelor în țară, după care îi plasau către angajatori de bună-credință. Mai exact, umbla o expresie: „Avem muncitori pe stoc, la vagon” – un leasing de personal mascat.
Aici, ei recrutau, pe firme proprii sau prin interpuși, mii de persoane care nu aveau nicio pregătire, în speranța că o să aibă angajatorii nevoie de ele atunci când acestea ajungeau în țară. În fapt, aceștia nu aveau să le dea de lucru atunci când ajungeau și, astfel, mii de persoane erau ținute fără mâncare, fără job și în condiții inumane de cazare până reușeau să îi plaseze la X și Y.
Angajatorii de bună-credință îi primeau și, după aceea, agențiile respective nu le mai răspundeau la telefon. Evident că nevoia angajatorului nu era satisfăcută: el avea nevoie de un bucătar, dar primea un zidar sau o persoană fără experiență.
Cât de greu este, în prezent, pentru un muncitor din afara UE să obțină o viză și să ajungă legal în România?
Foarte greu. În unele cazuri, cum ar fi Pakistan sau, mai nou, țările din Golf, o programare la viză durează până la 24 de luni.
România spune că are nevoie de muncitori din afara UE. Ce ar trebui schimbat urgent pentru ca oamenii care vin să muncească aici să poată intra și rămâne în sistemul legal, fără să devină vulnerabili la abuzuri?
Să avem o legislație care funcționează și să scăpăm odată de corupția din sistem, care blochează orice lege care transparentizează procesul. Echipele consulare trebuie mărite și să existe o trasabilitate a fiecărui dosar de viză, încât să nu se mai poată face programări din interior. Echipele de verificare din sistem să fie formate din persoane care lucrează în structurile de siguranță națională și din criminalitatea organizată. Momentan, este mult praf în ochi.
Și nu trebuie să inventăm nimic, e suficient să ne uităm la cum fac alții: Marea Britanie, Germania, Australia, Canada sau țările nordice nu-și țin consulatele blocate cu primirea dosarelor: partea administrativă – depunerea actelor, biometria, taxele, programările – se face în centre de aplicare externalizate, deschise în zeci de orașe din fiecare țară sursă, iar funcționarul consular rămâne doar cu verificarea și decizia. Marea Britanie singură are astfel de centre în peste 140 de țări și procesează așa milioane de cereri pe an. Noi, pentru India, Nepal, Bangladesh și Bhutan – principalele noastre țări sursă de muncitori – avem un singur consulat, la New Delhi, și un singur portal de programări. Un nepalez trebuia până de curând să meargă în altă țară ca să depună un dosar pentru care are deja contract semnat în România.
Cu o precizare: externalizarea rezolvă capacitatea, nu corupția. Sloturile se revând oriunde există sloturi și nu există audit, s-a întâmplat și în sistemele externalizate ale altor state. De aceea trasabilitatea pe fiecare dosar nu e opțională, e condiția ca externalizarea să nu mute doar coada dintr-un birou în altul.
România spune că are nevoie de acești oameni. Atunci să-i aducă printr-un sistem pe care îl poate verifica, nu printr-unul pe care îl tolerează.
Tu ce părere ai despre aceste schimbări? Ai întâlnit până acum cazuri de muncitori străini care au fost abuzați, neplătiți sau puși să achite taxe absurde doar ca să poată munci în România? Scrie-mi în comentarii sau trimite-mi povestea ta într-un mesaj privat pe adresa loredana@hackingwork.ro.
Sursa foto cover: Inquam Photos /George Călin
